Dragi tineri „nostalgici”, nu aveți nicio scuză!

Foto: George Călin/ Inquam Photos

În decembrie 1989, noi chiar am crezut că am scăpat de comuniști. Pentru cei care n-am avut părinți securiști convinși sau „următori“ înfocați ai doctrinei de partid și am prins Revoluția la o vârstă la care înțelegeam ce se întâmplă, acele zile vor rămâne deopotrivă cele mai înspăimântătoare și cele mai fericite din viața noastră. Ne-a fost o frică uriașă, de când s-a auzit prima dată nepermisul, inimaginabilul jos comunismul!, până când gloanțele au început să șuiere pe străzile copilăriei noastre, în timp ce mamele plângeau și ne agățam cu disperare de tații noștri care voiau să plece la Revoluție, „să scăpăm odată de nenorociții ăștia“. Sute de mame și tați n-au apucat să vadă cum am scăpat sau, mai exact, n-am scăpat de nenorociți, pentru că nu s-au mai întors acasă: au murit împușcați pe străzi cu libertatea ca ultimă scandare, dorință și gând. Lângă sângele proaspăt care curgea pe caldarâm, ne-a fost dat să trăim și o bucurie uriașă, când am aflat că dictatorul Ceaușescu a fugit și am început să îndrăznim să credem că acel uriaș coșmar al fricii, foamei, frigului și violenței va lua sfârșit.

Prietena mea bună din copilărie, vecină de cartier și de povești nesfârșite, îmi spunea zilele trecute că ziua în care a fugit Ceaușescu rămâne cea mai fericită din viața ei: acea bucurie enormă simțită la 11 ani i-a marcat viața pentru totdeauna și o retrăiește în fiecare decembrie, pentru că e mare lucru să poți spune ce crezi fără teama de a fi arestat, să poți călători unde vrei, când vrei, să decizi singur unde vrei să locuiești; e un lucru extraordinar să fii liber să citești cărțile care îți plac, să vezi filmele pe care ți le dorești, să asculți muzica pe care o alegi tu, fără să te ascunzi de teamă că vecinul te ascultă prin pereți și va raporta mâine ce ai făcut aseară acasă. Lumea nu era mai simplă în acele vremuri de cenzură grea, era a naibii de complicată, chiar și pentru niște copii de clasa a cincea, care se întrebau adesea de ce adulții din jur au atât de puțin curaj. Nu vorbeam niciodată despre viitor, pentru că nu exista vreun viitor la care să putem visa: viitorul era când „se bagă carne la măcelărie“, când vin rațiile de unt și de ulei, când îi vine rândul tatei să țină noaptea coada la benzină.

Prin urmare, pentru noi e foarte greu să înțelegem cum vin din urmă tinere generații cu nostalgia unui sistem comunist odios pe care nu l-au trăit, despre care nu s-au documentat în profunzime, înghițând gogoașa vândută pe rețelele sociale ca „epoca siguranței“, când toată lumea avea casă și serviciu. Trecem peste detaliile în care te trezeai în propria casă cu o altă familie, pentru că așa spunea partidul, sau în care erai repartizat la un loc de muncă în celălalt capăt al țării, departe de ai tăi, ca să nu poți forma legături stabile și puternice din care ar fi putut rodi sâmburi de mișcări anticomuniste. Aceste detalii esențiale nu sunt pentru cei care deapănă amintiri idealizate pe diverse conturi sociale, ci pentru fraierii care le-au trăit în tăcere, care privesc acum neputincioși cum se naște o generație fascinată de o mare minciună.

Pentru acești tineri născuți nostalgici am un singur mesaj: când stați toată ziua cu tehnologia în față, nu aveți absolut nicio scuză să nu o folosiți pentru a afla mai multe decât vă servesc niște „influenceri“ sau pagini de TikTok, cu istorie cosmetizată și pervers ticluită pentru dezinformarea voastră. În epoca în care informațiile valoroase și istoria netrucată sunt la un click distanță, nu aveți absolut nicio scuză pentru ignoranța și comoditatea de a alege să credeți poveștile care vă manipulează îngrijorările sau frustrările într-un mod abject, cu aceleași metode cu care a crescut și s-a menținut decenii întregi acest sistem criminal. Căutați cine au fost Vladimir Ghika, Nicolae Steinhardt, Corneliu Coposu, Monica Lovinescu sau Doina Cornea; faceți binging de Memorialul durerii, urmăriți interviurile din Colecționarul de istorie publicate de PressOne; mergeți la Sighet, să vizitați Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței; cereți dosarele bunicilor sau ale familiei voastre la CNSAS, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, ca să vă înțelegeți rădăcinile și istoria personală; deschideți ochii și urechile la mai mult decât vă servește manipularea grosolană orchestrată de comuniștii de care n-am reușit încă să scăpăm, care speră chiar și după 36 de ani de la Revoluție că ne vom întoarce în timp și în timpurile când ei ne cârmuiau libertatea după bunul plac! Ieșiți din dictatura unui swipe și căutați să cunoașteți mai adânc, să înțelegeți mai mult, să separați nostalgiile regizate în pozele alb-negru ale unei lumi „liniștite“ de realitatea neromanțată a comunismului barbar.  

De comuniști n-am scăpat, chiar dacă eroii din ‘89 s-au sacrificat și au murit pe stradă pentru libertatea și democrația noastră. Pândesc din umbră sau din primele rânduri și atacă mereu în stilul care i-a consacrat: denigrând orice formă de ideal, deturnând adevărul, scormonind trecuturi pentru greșeli, inventând istorii paralele, răspândind neîncrederea în celălalt și ura față de cei diferiți. Noi le-am trăit pe toate, eram copii, dar le-am înțeles, ne-au marcat adânc și vreau să cred că nu le vom uita niciodată. Avem nevoie de o memorie lucidă pentru ca #respect89 să nu fie doar un slogan pe rețelele sociale, ci o formă conștientă de a povesti istoria și de a ne ridica în fiecare zi la nivelul sacrificiului uriaș al celor care au murit pentru libertatea noastră. Cei care adaugă după acest enunț: la ce bun, cu ce ne e mai bine acum, au venit hoți mai mari, a fost Loviluție, nu Revoluție, să cânte la altă masă – aici, vorbește generația care a stat cu orele la cozi infinite, scriind teme la lămpi de petrol cu degetele înghețate în mănuși, generația care, oricât a fost de flămândă și de năpăstuită, astăzi nu înghite gogoși.

Florin Negruțiu scria că fiecare generație are revoluția ei. Eu simt că noi suntem generațiile prinse în aceeași mare Revoluție, începută în ’89 și neterminată. Vine generație după generație cu speranță — și, totuși, încă n-am ajuns la liman.

În 2019, la un eveniment dedicat celor 30 de ani de libertate, organizat de Ambasada britanică la București, Ion Caramitru îmi spunea că cea mai mare tristețe este că noi și copiii noștri muncim încă pentru vechii securiști. Șase ani mai târziu, trăim o tristețe și mai mare: copiii noștri sunt invadați de nostalgia comunistă promovată perfid ca „viitor luminos“, în timp ce Nicolae Ceaușescu este transformat treptat într-o victimă a „loviluției“. Este lovitura de grație a ipocriziei, în pelerinajele noastre către mall-uri strălucitoare, trecând liberi și habarniști pe lângă clădirea Malmaison din București, de exemplu, unde Securitatea ancheta și tortura personalitățile politice care se opuneau instaurării regimului comunist, de la Iuliu Maniu, la Bebe Brătianu, Corneliu Coposu, Nicolae Steinhardt sau Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu.

Pe ușa interioară a dulapului meu de acasă, de la Cluj, am un poster pe care l-am desenat în 1994 după o copertă de disc, pentru a-l face cadou prietenei mele cele mai bune. 

Este un memento mori închinat rației de libertate pe care alții ne-au câștigat-o de Crăciun, în zilele cele mai terifiante și fericite pe care le-am trăit vreodată. #respect89, pentru totdeauna

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp