Se duse și legea Toleranței. La fel de nefericit și de confuz precum i-a fost scurtul trai. Să-i adresăm, zic, trei gânduri pioase: unul despre conținut, unul despre reacția mass-media și un al treilea despre reacția publicului.
Să începem cu niște precizări. Îi zicem „lege”, deși ea a fost întotdeauna doar un proiect, un text în permanentă schimbare. Și ne vom abține să îi spunem „Legea Dragnea” pentru a încerca să ne concentrăm asupra a ceea ce a încercat ea să conțină, nu asupra paternității sale.
În cazul de față, inițiatorul a fost un factor major de deviere a discursului public, devenind o miză în sine.
Primul gând: problemele de conținut
Legea s-a arătat în lume cu numele inițial de Legea defăimării sociale, lăsându-ne pe toți să ne întrebăm despre ce anume vorbește. În forma sa inițială, legea introducea „defăimarea socială” ca fiind orice act sau afirmație care pune „într-o situație de inferioritate” o persoană pe baza aparteneței sale la un grup social. Iar grupul, la rândul lui era definit ca fiind „categoria de persoane care se disting din punct de vedere social prin una sau mai multe trăsături de gen, vârstă, rasă, religie, origine etnică, limbă maternă, tradiții culturale, apartenență politică, prientare sexuală, origine socială, avere, dizabilități, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA”.
Legea stabilea un nou drept, cel la toleranță și impunea obligații de promovare a toleranței pentru administrația publică, sistemul formal de educație și mass media publice. În plus, stabilea crearea unui Departament specializat în cadrul (dar oarecum separat) Consiliului Național Contra Discriminării și introducea sancțiuni de până la 30.000 de lei în cazul defăimării unei persoane și de până la 60.000 - pentru defăimarea unui grup.
I-am reproșat acestui text definiția stângace a obiectului său – „defăimarea socială”. Cum te poate pune o afirmație într-o situație de inferioritate? Cum se descrie juridic această situație? Care este dreptul constituțional corelativ? Că dacă vorbim de demnitate umană - avem prevederi în Codul Civil, dacă vorbim de discriminare - avem prevederi în legislația specializată, iar dacă vorbim de discurs incitator la ură, avem prevederi mult mai dure în Codul Penal, cu pedepse cu închisoarea. Și de unde vine ideea de drept la toleranță al grupurilor, când de șaptezeci de ani încoace, de la Declarația universală a drepturilor omului, vorbim doar de drepturile individului? Toate aceste neclarități lovesc în însăși buna intenție (prezumată) a inițiativei. Pentru că, pentru a fi „bună”, o lege trebuie să fie predictibilă: adică să știi ce ți se întâmplă dacă nu faci ce prevede legea. În lipsa acestei clarități, textul legii devine ambiguu, devine supus interpretării: fiecare judecător va aplica legea după cum crede de cuviință. De aici la suspiciunile de manipulare, de arbitrar este doar un pas.
Criteriile propuse pentru descrierea grupului au fost și ele subiect de îngrijorare. Cel mai disputat a fost „aparteneța politică” - cu alte cuvinte, calitatea de membru de partid. Simplificând, partidele deveneau „grupuri sociale” și se bucurau, astfel, de drept la toleranța pentru membrii lor. Un faux pas major, care a stârnit reacții extrem de negative din partea presei și a publicului, care au văzut prevederea ca o încercare de a proteja partidele de orice discurs critic. Dacă intenția inițiatorului era să protejeze pluralismul de idei politice, criteriul putea fi simplu reformulat drept „convingeri” - sintagmă care apare în OG 137/2000. În apărarea inițiatorului trebuie spus că „apartenența politică” apare în Constituția României - de aceea sunt tentată să cred că este mai degrabă vorba de un faux pas decât de o încercare de protejare a politicienilor.
Și pentru că tot vorbim despre grup: cine reprezintă „grupul social”? Cine depune plângerea de defăimare și în numele cui? Și cum își demonstrează reprezentativitatea pentru grupul cu pricina? Ajungem, din nou, la problema predictibilității - sau a lipsei acesteia, care creează mai multe probleme decât rezolvă.
Mediile publice ar fi fost obligate, dacă legea ar fi fost aplicată, să rezerve 1% din timpul lor total de emisie pentru promovarea toleranței. Două probleme se iscă din această prevedere. Prima este de principiu și pornește de la intervenția statului (prin legiferare) asupra politcii editoriale și a timpului de antenă a mediilor publice. Este un conflict direct cu Legea Audiovizualului care garantează independența editorială și interzice în mod explicit „ingerințele de orice fel” în conținutul, forma și modalitățile de prezentare ale programelor, „din partea autorităților publice sau a oricăror persoane fizice sau juridice”. A doua problemă este de matematică. Presupunând că postul public emite 24 din 24, 1% din timpul său de emisie reprezintă circa 15 minute zilnic. La atâta să se rezume „toleranța” unui serviciu public? N-ar trebui să fie diversitatea (și nu spun „toleranță”) o valoare fundamentală, un element de bază al mandatului public însuși?
Gândul al doilea: reacția presei și a societății civile organizate
Legea a creat ceva vâlvă la momentul depunerii sale, stârnite mai ales de poziția unui grup de ONG-uri care îi arătau punctele slabe, principial slabe. Atacul principal s-a dat, cât s-a dat, asupra protecției excesive a politicienilor - și inițiatorul a făcut un pas înapoi și a renunțat total la sintagmă (lăsând astfel neprotejat discursul politic pluralist - fără consecințe majore, căci, cum am arătat, acesta e protejat în legislația antidiscriminare). Criticile majore și zgomotoase au apărut după adoptarea proiectului de către Comisiile Juridică și de Drepturile Omului din Camera Deputaților, când o ploaie de acuzații s-a abătut asupra bietului domn Liviu Dragnea. Spun „bietului” pentru că, în momentul acela, el făcuse ceea ce putea să faca pentru a „neutraliza” legea de lucrurile care i se imputaseră în Senat. Ziariștii l-au ambuscat cu întrebări despre forme care nu mai apăreau în lege, dovedind cea mai serioasă greșeală pe care o poate face un jurnalist: să nu se informeze. Zecile de reporteri care l-au înconjurat pe dl. Dragnea nu văzuseră cele 70 de amendamente adoptate în Camera Deputaților. Nici editorii lor. Nici cei care-i coordonau. De aceea, am asistat la un dialog absurd în care unor întrebări vehemente și vindicative li se răspundea sarcastic cu: „Citiți textul”. A fost unul dintre cele mai triste momente ale istoriei acestei legi: acela în care politicianul a pus presa la colț cu bună dreptate.
Dar ceea ce n-a observat majoritatea jurnaliștilor până în ultimul moment este mistificarea care a stat la rădăcina acestei legi și care ar fi putut deschide noi căi de analiză. În Expunerea de motive a legii se arată că ea ar fi inspirată din Convenția Cadru Europeană pentru Promovarea Toleranței și Combaterea Intoleranței, propusă de Consiliul European al Toleranței și Reconcilierii. Termenul de „Convenție-cadru” face trimitere la documentele cu valoare juridică ale Consiliului Europei, la care statele membre trebuie să adere prin procese diplomatice și parlamentare. Consiliul European al Toleranței și Reconcilerii se dovedește, însă, o organizație neguvernamentală creată de un număr de respectabili foști președinți, premieri sau miniștri europeni. Printre proiectele lor se numără și un „model de lege” a toleranței - preluată cu fidelitate de proiectul legii românești. Doar că aceasta din urmă conține niște traduceri aproximative și câte ceva adăugiri (cum ar fi Departamentul pentru toleranță din structura CNCD). Departe de a fi un document oficial, e un exercițiu. E greu de imaginat cum a ajuns legea la votul final fără să i se verifice măcar rădăcinile teoretice. Poate am fi aflat de ce este dl. Dragnea atât de interesat de promovarea acestei legi anume.
Foarte interesant, nu doar susținătorii „tradiționali” ai libertății de exprimare s-au pronunțat împotriva legii. Au existat luări de poziție din partea reprezentanților unor organizații evreiești, ai unor culte creștine, ba chiar și ai BOR, care au clamat că legea ar introduce o „corectitudine politică” periculoasă.
Gândul al treilea: Reacția internauților
Cea mai radicală, zgomotoasă și nemiloasă reacție a fost, fără îndoială, cea a utilizatorilor de pe internet. La ei, mesajul a ajuns în forma cea mai frustă, simplificată până la denaturare: „Dragnea vrea să cenzureze Internetul”. Oștirile virtuale s-au pus în mișcare și au umplut de comentarii profilulul celui pe care îl considerau inamicul lor personal. Aproape nu a mai contat că argumentele erau greșite și că „rădăcina răului” nu mai era în textul legii. Două concluzii scurte și aprige se pot desprinde. Prima, că războiul cu Internetul e pierdut din momentul declanșării lui. Nu se iau prizonieri, nu se cunoaște mila, rațiunea nu mai are (aproape) nicio șansă. Tot ce trebuie este un mesaj bine calibrat, care nici măcar nu e nevoie să fie adevărat. A doua, că românii își iubesc Internetul mai mult ca orice alt mediu. Și dacă nu s-au prea omorât cu firea când libertatea de exprimare a mediilor tradiționale a fost amenințată, când vine vorba de internet, reacția a fost năprastică. Pentru că Internetul e al lor, libertatea e a lor - și asta ar trebui să dea de gândire și mediilor tradiționale (alienate de publicul lor), și celor care vor mai dori să reglementeze Internetul.
Deci, Legea Toleranței a căzut la vot, cu certuri legate de cartele, prezențe, voturi și mâini criminale - și cu amenințări de „Mă voi întoarce!”.
Toate acestea în ziua în care premierul a fost chemat în fața Senatului să dea seama de decizia ANAF în cazul sediului Antenelor, ziua în care, la intrarea la o dezbatere despre societatea civilă și primenirea clasei politice, președintele declară că ANAF a acționat „heirupist” și că a discutat el situația cu factorii de răspundere, când deputații votează din simpatie pentru anchetarea în stare de libertate a unui parlamentar care declară cu seninătate că n-a avut nicând un cont bancar și se plictisesc și pleacă de la votul referitor la un al doilea parlamentar. Aș fi tentată să zic că toată vânzoleala asta e de la stele... Dar daca mă interpretează lumea greșit?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.