Se aude un ciocănit în ușă. Suntem doi frați și-o soră, e seara de Ajun și așteptăm în dormitor, tăcuți, cu o încordare ce abia ne lasă să clipim. Ciocănitul în ușă e, parcă, zgomotul intersectării dintre două lumi. Se-ntâmplă ceva magic. Sărim fără să respirăm. Ușa se deschide ușor, cu un scârțâit prelung, și tata spune:
- Hai, Moșule, pe-aici.
În antreu pătrunde un omuleț gârbovit, cu o desagă mare. Desaga e maro; are câteva petece cusute cu lână scămoșată, albă. Fugim în dormitor și Moșul intră după noi. Se așază pe scaun. Tata stinge lumina și aprinde o lampă. Oftăm a dezamăgire.
- Moșul e bătrân, îl dor ochii de la bec, ne explică tata.
Moșul suflă greu. Mă întreb cât poate fi de bătrân. Nu i se văd decât ochii și, foarte puțin, buzele. De sub blana lungă îi ies degete noduroase, crăpate de ger. În rest e tot blană, o lână lungă, din creștet până la opinci. E un omuleț, dar nu e om. Nu are haine; lâna crește pe el așa cum am văzut că crește pe oi. La el, în munții cerului, toți Moșii sunt la fel. Moși adevărați, nu oameni mascați, cu haine roșii, cum era cel din poza verișorilor de la oraș. Nu-i de mirare că ei îl cred pe Moș un impostor.
Degetele înghețate desfac îndemânatic baiera desăgii. Tata îl ajută pe Moș să ne împartă jucăriile. Eu nu îmi pot lua ochii de la mâini, de la pielea crăpată ca o coajă de copac, de la unghiile groase, altfel decât cele de om. Acele mâini, după ce termină cu jucăriile, scotocesc în desagă și ne întind o păstură din care iese la iveală un blid. E plin cu pancove, niște gogoși aproape sferice, goale pe dinăuntru.
- Îs de la baba me, gâfâie Moșul și chicotește șod. A focu' ie, mie nu-mi face niciodată placinte.
Mama și tata râd, râdem și noi. Moșul continuă:
- Baba zâce că-s batrân. Oi fi, da' tot mi-i dragă. Az' dimineață m-am suit în podu' cu fân ș-am strâgat: Babo, ia hai de vez câtie oauă gasâi! Baba o vinit fuga ș-o apucat a cauta pin fân. Io m-am dat gios ș-am ferit scara. N-am lasat-o să să deie gios pân nu mi-o dat șî mie doauă pancove.
Noi râdem, râde și Moșu, iar râsul lui e, parcă, ireal. Dintr-o dată, devine grav și ne spune fiecăruia ce rele-am făcut. Încremenim de teamă, dar nu e o teamă ca oricare alta. E o teamă magică, fiindcă Moșul e magic și chiar știe tot. Lucruri pe care nimeni, nici măcar părinții, nu știe că le-am făcut se destăinuie-acum. Asta mă face să simt că am plătit enorm pentru fiecare cadou. Pe urmă, Moșul ne laudă. Înșiră fapte bune, gesturi, vorbe care ne dovedesc niște copii cuminți. Nu mă pot bucura; faptul că le știe pe toate e și impresionant, și înfricoșător în același timp.
Când Moșul își leagă desaga, îmi vine să plâng. Va pleca. Se ridică greoi și ne spune, ca-n fiecare an:
- Noa, Baba mi-o zâs să îi duc un coptil, s-avem șî noi pe cineva de agiutori. Care viniț?
Ni se taie respirația la toți. Cât m-aș mai duce... Dar acolo, în munții din cer, e tot timpul frig, nu-i niciodată vară să mă bălăcesc. În sinea mea, mă hotărăsc și anul ăsta să rămân...
Moșul pleacă și în casă rămâne un gol. Doar jucăriile mai poartă ceva din magia acelei lumi îndepărtate din care vine dânsul. Îl văd pășind greoi, cu o cață în mână. Se oprește în prag și se uită la noi. Ridică mâna cu cața și ne spune râzând:
- Care n-o fi cuminte, întind cârligu-ahăsta pe horn șî-l trag în ceri!
Nu știu dacă să-mi fie teamă sau nu. Parcă, parcă glumește...
Aveam 10 ani și a fost ultima oară când l-am văzut, copil fiind, pe Moș. După aproape două săptămâni, sora mea, mai mare, a făcut-o pe mama să recunoască faptul că Moș Crăciun nu e, în realitate, Moș Crăciun. Am plâns amar. Doar îl văzusem eu că nu e om, că are lână peste tot, că știe tot...
Mai cred și azi. Când a venit prima dată Moșul la fetița mea, Unchiu Nicolae era bolnav. Abia mergea. L-am adus cu mașina, l-am ajutat să se îmbrace cu bitușca veche, cu caierul de lână pregătit în pripă de Baba sa. Pe măsură ce se îmbrăca, devenea ireal. Arăta, vorbea, se mișca precum Moș Crăciun din copilărie. Era Moș Crăciun.
Moș Crăciun există. E un duh ca orice alt duh. E duhul primului moș, al bunicului care, bătrân, neputincios, stătea în casă și se îngrijea de nepoți. Avea la îndemână o cață (băț lung cu un cârlig în vârf, folosit de ciobani pentru a prinde oile) cu care îi trăgea pe copii când se apropiau de foc sau când erau pe cale să facă vreo năzbâtie. Pe patul său, învăluit în cojoc, Moșul părea că doarme. Dar, când credeau copiii că doarme mai adânc și începeau să facă boacăne, se pomeneau agățați de cârligul lui fermecat.
În fiecare iarnă, în Ajun de Crăciun, bunicul îi răsplătea cu daruri pe copiii cuminți.
Ajunul era vremea colindatului, a urărilor, a faptelor bune, a grânelor și poamelor dăruite. În Pițărăi, colindătorii „luau sămânță” de la gazde; acea sămânță (grăunțe, poame, colăcei) precum Soarele și sub oblăduirea lui, se întorcea, creștea, se împlinea dacă era primită cu gând bun și sinceră bucurie. Și nu e bucurie mai mare decât în sufletul unui copil.
Duhul lui Moș Crăciun e real. Nu e mitologie. Asemeni oricărui alt duh, vine atunci când este invocat și se sălășluiește în ființa celui care împlinește cele de cuviință după datină. Atâta doar că nu îl pot vedea decât cei care cred.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ori nu am avut de-a face...
Mă aflu probabil un mare ghinionist.
Altfel, îmi place la voi, cei de la „Republica”, că vreți să culegeți din toate părțile.
Și de la vajnici republicani, și de la amatori povești Crăciun.
Între altele.