Foto: Profimedia
Există o explicație foarte confortabilă pentru decalajul dintre cât am putea și cât reușim de fapt: „Nu muncim suficient de mult”. Este o explicație simplă, ușor de replicat și, din păcate, complet greșită. Pentru că, dacă ar fi fost vorba doar de efort, România ar fi performat deja peste medie. La capitolul muncă, nu ducem lipsă. Dimpotrivă, problema în realitate este mai subtilă și, tocmai de aceea, mai greu de corectat: România nu are o problemă cu cantitatea de muncă, dar are o problemă de performanță. De ce? Pentru că avem oameni competenți, responsabili, bine formați. Mai mult decât atât, avem și multe organizații funcționale, procese definite și un efort constant, uneori impresionant.
Și totuși, rezultatul colectiv rămâne, cu o regularitate aproape suspectă, sub potențial.
Nu pentru că nu putem, ci pentru că modul în care muncim nu este construit pentru a produce performanță în mod sistematic.
O economie între intenție și rezultat
România funcționează în viața de zi cu zi într-o tensiune uneori discretă și doar aparentă, alteori vizibilă și viscerală, dar în esență, structurală.
Și asta se întâmplă pentru că la nivel individual, imaginea vastei majorități a angajaților români este solidă: oamenii se percep – și, în bună măsură, chiar sunt – corecți, serioși, competenți.
La nivel sistemic însă, apare o rezervă constantă: aceiași oameni nu sunt pe deplin convinși că regulile jocului sunt clare, egale și predictibile.
Această diferență nu blochează munca, pentru că ar fi prea simplu. O face doar mult mai prudentă. Cu alte cuvinte, oamenii nu renunță la efort. Dar devin atenți cât și unde se expun. Muncesc bine. Dar performează cu o marjă de siguranță.
Este un aspect care apare doar ca nuanță, dar este crucial: în linii generale. Angajații români nu trag frâna de mână, dar nici nu accelerează până la capăt. De aici începe de fapt problema performanței.
1. Muncim mult, dar performăm selectiv
Execuția nu este punctul slab al României, ci luarea deciziilor.
Organizațiile sunt populate de profesioniști care analizează corect; planifică riguros; livrează consistent. Pe scurt, știm să muncim și o facem bine, dar performanța nu se decide în rutina zilnică. Performanța se decide în acele momente în care trebuie să alegi: rapid, clar și cu responsabilitate. Exact acolo apare prudența.
Și deciziile mai trebuie să fie regândite, încă o dată și încă o dată, iar responsabilitatea se distribuie, aparent, elegant. Dar viteza scade… justificat. Și asta nu pentru că lipsește competența, ci pentru că prețul perceput al greșelii este prea mare. Așa apare un comportament perfect logic: mai bine întârzii puțin decât să greșești vizibil.
Doar că economia nu funcționează după această regulă. Performanța apare acolo unde decizia este rapidă și asumată. Iar România, prin prisma majorității celor care muncesc, ezită exact în acest punct.
2. Colaborăm eficient. Performăm fără proprietar
România este o cultură a colaborării și una bună din perspectiva valorilor și a realizărilor. Oamenii lucrează bine împreună, evită conflictul inutil, mențin relații funcționale. Iar asta este un avantaj competitiv real. Dar colaborarea nu este același lucru cu performanța.
În multe organizații românești, deciziile sunt colective, iar responsabilitatea rămâne… atent distribuită. Toată lumea contribuie și toată lumea este de acord. Dar, la final, este mai puțin clar cine răspunde până la capăt.
Apare astfel un model paradoxal: procesele sunt corecte; oamenii sunt implicați, dar performanța nu are un proprietar clar.
Din punct de vedere social, sistemul funcționează impecabil. Din punct de vedere economic, produce rezultate… decente. Pentru că performanța este colectivă în discuție, dar individuală în asumare. Iar noi, cei mai mulți dintre noi, suntem foarte buni la prima și ceva mai rezervați la a doua.
3. Nu evităm riscul, dar nu îl considerăm rentabil
Cei mai mulți români nu sunt lipsiți de curaj, dar sunt, în schimb, foarte pragmatici. Iar pragmatismul duce la o concluzie simplă: nu orice risc merită.
Pentru că atunci când: recompensa nu este predictibilă; meritul nu garantează rezultatul; iar greșeala este mai vizibilă decât succesul, comportamentul devine defensiv.
Altfel spus, nu încetezi să muncești, dar nu mai accelerezi. Este o formă de inteligență adaptativă: îți protejezi poziția, chiar dacă sacrifici oportunitatea.
La nivel individual, este logic. Dar la nivel colectiv, încetinește economia.
Costul real: pierdem performanță, nu doar timp
Aceste comportamente nu sunt doar nuanțe culturale, ele sunt variabile economice directe. Pentru că generează: decizii lente, execuție prudentă, oportunități ratate și, nu în ultimul rând, inovație limitată. Pe termen scurt, diferențele sunt mici. Dar pe termen lung, devin decisive. România nu pierde pentru că nu muncește. România pierde pentru că nu performează la nivelul la care ar putea.
Stabilitate fără salt
La nivel individual, acest model de a munci creează un echilibru confortabil: cariere stabile, venituri în creștere și un risc controlat.
Dar, în același timp, produce și o limită greu de depășit: puține accelerări reale, puține performanțe excepționale și o întrebare permanentă, chiar dacă nu foarte agresivă „se putea mai mult?”. Iar răspunsul onest este, de regulă, bineînțeles că da. Dar nu în sistemul actual.
Nu oamenii sunt problema, ci...
Reflexul este să căutăm soluții în oameni: mai mult training, mai multă motivație, schimbare de mentalitate. Toate acestea contează, fără îndoială în ecuația performanței. Dar datele ne arată cu totul altceva: valorile necesare în muncă ale angajaților există deja. Cei mai mulți români sunt: competenți, responsabili, orientați spre muncă. Problema nu este lipsa acestor calități. Problema - cauza - este că nu sunt activate sistematic în direcția performanței.
Ce trebuie schimbat: sistemul, nu intenția!
Dacă vrem performanță reală, intervenția în organizații și în societate trebuie să fie structurală: claritate în decizie: cine decide și în cât timp; legătura directă între performanță și recompensă; diferențierea între greșeală și neglijență și, nu în ultimul rând, reducerea birocrației decizionale.
Pe scurt: reconstruirea, remodelarea unui sistem în care merită să îți asumi mai mult decât minimul necesar.
Nu cât muncim ne limitează, ci cât decidem și cât ne asumăm. Aici se joacă, de fapt, performanța României.
România de astăzi nu este o economie slabă, este o economie prudentă, chiar foarte prudentă. Altfel spus, România nu are o problemă legată de muncă, dar are o problemă de performanță, și, implicit, de sistem. Pentru că avem oameni care pot performa mai mult, dar funcționează într-un sistem care îi învață, subtil, să nu riște prea mult. Iar rezultatul este vizibil: muncim bine (conform), dar nu cu suficient impact. Iar diferența dintre „muncă” și „performanță” este, în economie, exact diferența dintre a participa și a conduce.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Noi nici măcar nu suntem în stare să traducem "Hedge" (nu avem încă pagina de wiki tradusă, deși sunt 32 limbi deja, nu și ro). CFD e tradus ca speculă, nu hedge. Ar rezulta că la ASF sau BNR oamenii sunt calificați?
Avem noțiunea unui test care ar putea proba ce susțineți? Cine ar vrea să facă testul?