sursa foto: Profimedia
Este o vorbă populară: „Mai bine hoț decât prost.” Nu este o glumă cinică, ci mai degrabă o concluzie pragmatică: între două rele, societățile aleg adesea „cel mai mic rău” sau răul care produce rezultate.
În România, însă, acest paradox este mai complex, pentru că nu alegem explicit nici hoția, nici prostia, dar construim sisteme în care ambele devin posibile, iar competența rămâne opțională.
Trei Românii paralele
Datele studiului realizat cu participarea a peste 2000 de angajați români, prezentate în cartea „România între lumi. Valorile angajaților români”, ne arată o ruptură structurală între cum ne vedem pe noi înșine, cum îi vedem pe colegii noștri de muncă și cum percepem societatea.
1. România individuală (cum ne vedem pe noi înșine) este o Românie a valorilor declarate. Aici domină încrederea, onestitatea, etica, responsabilitatea. Este nivelul intenției și al identității personale: „eu sunt corect și de încredere”.
2. România organizațională, relațională (cum funcționăm în grupuri și la muncă) este o Românie a interacțiunilor concrete. Aici contează colaborarea, relațiile, competența, capacitatea de a lucra împreună. Este nivelul practic: „ne descurcăm împreună, dar depindem de oameni, nu de reguli”.
3. România societală (cum percepem sistemul în ansamblu) este o Românie a percepțiilor colective. Aici domină banii, confortul, recunoașterea, poziția. Este nivelul realității percepute: „societatea nu funcționează pe valori, ci pe interese”.
Această diferență nu este doar o nuanță sociologică, ci mecanismul prin care apar o serie de distorsiuni sociale și economice din societatea noastră. Cu alte cuvinte, problema nu este absența valorilor, ci ruptura între niveluri. Valorile în care oamenii cred la nivel individual nu sunt transformate în reguli clare în organizații, iar regulile organizaționale nu se consolidează în norme funcționale la nivelul societății noastre.
Din această lipsă de aliniere, se nasc disfuncționalitățile structurale, sistemice: hoția, ca mecanism de adaptare într-un sistem perceput ca fiind nedrept sau imprevizibil; nepotismul, ca formă de protecție și loialitate în interiorul grupurilor restrânse; incompetența, întreținută prin toleranță și lipsa unor mecanisme reale de selecție și sancțiune.
Așadar, nu avem o criză de valori, ci o criză de transformare a valorilor în reguli și rezultate.
Hoția: eficiență într-un sistem în care lipsește încrederea
Într-un sistem predictibil, hoția este excepția, dar într-un sistem impredictibil, hoția devine strategie. Pentru că, atunci când regulile nu sunt aplicate egal, nu sunt previzibile și nu sunt credibile, cei mai mulți oameni optimizează nu pentru etică, ci pentru rezultat. De aici apare logica: „dacă tot sistemul nu este corect, de ce aș fi eu singurul corect?”. Altfel spus, hoția nu este doar o problemă morală. Este o „adaptare economică” la lipsa de încredere.
Nepotismul: încredere locală într-un sistem fără încredere generală
Nepotismul este adesea condamnat în discurs și practicat în realitate. De ce? Pentru că, în mentalul colectiv românesc, valorile relaționale sunt foarte puternice: încrederea, relațiile de calitate, loialitatea sunt în topul autoevaluării. Problema noastră este că aceste valori nu devin reguli universale, fiind limitate la cercuri mici: familie, prieteni, „ai noștri”. Astfel, nepotismul nu este perceput ca o abatere, ci ca o formă de protecție. Este încredere personală, în cei cunoscuți, „ai noștri”, dar nu în sistem.
Incompetența: costul invizibil
Paradoxul cel mai periculos pentru orice organizație și societate nu este hoția sau nici măcar nepotismul, ci incompetența tolerată.
Datele studiului „România între lumi” ne arată că, în ierarhia valorilor personale, competența este pe locul 5 din 66 (foarte sus), dar coboară foarte jos în percepția societății românești, unde, la loc de cinste, sunt banii, confortul, recunoașterea. Această discrepanță se traduce într-un lucru simplu economic: sistemul nu recompensează suficient performanța.
Alegerea reală: hoțul competent sau incompetentul loial?
Aici intervine, brutal, logica pragmatică. În multe organizații și instituții din România, alegerea reală nu este între „etic și ne-etic”, ci între „competent și incompetent”.
Iar în lipsa meritocrației, „hoțul competent” poate produce rezultate („a furat, dar a și făcut”), iar „nepotul incompetent” poate bloca complet sistemul. Iată de ce, în percepția informală, hoția este uneori tolerată, nepotismul este justificat, dar incompetența, prostia sub diversele ei forme, generează o frustrare profundă. Și asta pentru că, spre deosebire de hoție și nepotism, incompetența nu produce nimic.
Economia neîncrederii
Această combinație de valori – individuale, organizaționale și societale – produce un model economic specific: decizii bazate pe relații, nu pe competență; costuri ascunse (ineficiență, întârzieri, oportunități ratate): investiții suboptime; inovație scăzută. Cu alte cuvinte, problema noastră culturală nu este doar morală. Este și economică, mult mai vizibilă decât cea morală, cu efecte negative majore asupra nivelului bunăstării fiecăruia dintre noi.
România între lumi: explicația sistemică
România de astăzi funcționează simultan în două registre: unul moral (declarativ), bazat pe etică, onestitate, corectitudine; și altul funcțional (realitate), bazat pe adaptare, relații, câștig, bani. Diferența dintre aceste două registre produce: neîncredere, cinism și toleranță față de abateri.
Ce ar trebui schimbat?
Dacă vrem performanță economică reală, nu este suficient să condamnăm hoția și să criticăm nepotismul. Trebuie să facem ceva mult mai dificil: să construim sisteme care recompensează competența. Prin „sistem” înțelegem modul în care o organizație sau o societate decide cine câștigă și cine pierde și de ce.
În mod concret, reforma sistemului înseamnă câteva lucruri simple, dar esențiale:
• reguli clare, aplicate consecvent și egal pentru toți, fără excepții și fără interpretări convenabile;
• promovare bazată pe performanță și pe rezultate măsurabile, nu pe relații sau loialități personale;
• transparență reală în luarea deciziilor, astfel încât criteriile să fie vizibile și verificabile;
• și, poate cel mai important, introducerea unui cost real pentru incompetență, nu doar pentru încălcările etice.
Altfel spus, nu este suficient să sancționăm ceea ce este greșit din punct de vedere moral. Trebuie să sancționăm și ceea ce este nefuncțional din punct de vedere profesional.
Concluzia incomodă pentru noi toți
România nu este o societate fără valori. Dimpotrivă, vasta majoritate a celor care muncesc au un nucleu valoric solid. Problema noastră principală este că nu am construit încă mecanismele care să ne transforme valorile în rezultate. Iar în absența acestor mecanisme, hoția devine eficientă, nepotismul devine protector, iar incompetența devine sistemică.
Și aici apare întrebarea incomodă, dar inevitabilă: nu cumva problema noastră nu este că există hoți și nepoți – aceștia vor exista în orice societate – ci că nu avem încă sisteme suficient de bune încât să-i țină departe de putere pe cei care nu știu ce fac?
Altfel spus, nu absența moralității ne vulnerabilizează cel mai mult, ci toleranța față de incompetență. Pentru că hoțul poate fi, uneori, anticipat. Incompetentul, prostul, însă, are un talent aparte: reușește să ne surprindă de fiecare dată.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.