foto: Profimedia
E liniște acasă.
E liniștea satului românesc actual, unde abia aștept să ajung vara. Abia aștept să mă trezească dimineața, pe la patru și jumătate-cinci, huruitul tractoarelor vecinului care pleacă la câmp. Are firma lui și toate utilajele le ține în curte, că așa e normal. Curtea e sediul unei firme, indiferent dacă e în centru sau în periferie. Le turează mai multe minute, pentru a încălzi motoarele și a ieși din ogradă.
Adorm fericit că a plecat, dar doar până pe la șase, când un alt vecin a început să taie iarba cu motocositoarea, iar din apa Putnei încep să trosnească bolovanii concasați de stația de sortare instalată în albie.
Nu departe, în grădina din spate, dar și într-o altă curte din față, alte cositori își fac de cap cu o nervozitate care arată abnegația muncii și dorința de a termina iarba cât mai repede. Nu o termină decât pe la șapte, când sunt deja în grădină și beau cafeaua sub nuc. Câteva păsărele ciripesc vesele, un guguștiuc se chinuie și el să comunice cu un altul, chinuit de gâjâitul traficului stradal care și-a început activitatea pe șosea, cu cei care pleacă la muncă pe la primărie sau mai departe, prin satele și orașele dimprejur.
E liniște la țară și de asta mă și întorc anual acasă, din Marea Britanie. Să ascult bubuiturile instalației de speriat păsările pusă în livada de cireși aflată la vreo 100 de metri. Nu chiar dimineață, pe la nouă începe și continuă cu pocnituri ca de pușcă din 20 în 20 de secunde, pentru că păsările sunt nesimțite și vor să se hrănească din munca omului, a celui care a făcut plantația de cireșe în sat și nu poate fi deranjat, că e prieten cu primarul. La fel cum prieten cu primarul era și cel care făcuse padoc de câini tot în centrul satului și a cărui hărmălaie nu se oprea nici ziua, nici noaptea. Dar am scăpat de lătrături și-am dat de împușcături.
Lătratul a rămas doar activitatea câinilor de pe drum, care-s mulți, deși nervoși și nederanjați de niciun fel de program administrativ, pentru că administrația are alte lucruri mai importante de făcut.
– Fer! Fer! Feeeeerrr cumpărăăăăm! se aude de departe, într-un crescendo lent, megafonul cu vocea târăgănată, a unui „antreprenor” care a luat satul de la un capăt și continuă încet, dar sigur în sus, pe strada principală.
– Televizoare, aragaze, frigidere, mașini de spălaaaat luăăăm… Fer cumpărăăăăm!
S-a dus. Gata. E liniște acum, a trecut și cel cu „fer”-ul. În nucul cel mare din curte, câteva păsărele își fac auzite din nou ciripitul, întrerupte imediat de zbârnâitul unei drujbe care mușcă cu sete din buștenii unui vecin aflat mai departe. Dar drujba e puternică, așa că huruitul ei trece de gardurile multor vecini până la noi și dincolo de noi…
E bine la noi în sat și abia așteptam să ajung căci imediat ajung și „deliverii” de fructe și legume:
– Pepeni, pepeni galbeni, pepeni verzi, roșii, castraveți… Pepeni aveeem! începe să crească glasul gâjâit al agricultorilor-antreprenori veniți de departe să vândă fructe și legume în comuna unde activitatea de bază e legumicultura, dar unde producătorii nu fac livrări la domiciliu. Îi lasă pe cei de departe, arși de soarele câmpurilor, să vină aici să vândă. Ei se chinuie să le dea lor, antreprenorilor-agricultori, en gros, nu mai umblă pe căldură pe la porțile oamenilor ca să nu-i deranjeze.
Și crescătorii de pui umblă cu mașina prin satul nostru. Nu plătesc taxe la primărie la fel ca producătorii de legume (astea sunt pentru localnici), dar țipă-n gura mare la megafoanele furgonetelor:
– Pui, rățuște, pui de carne aveeem…!!!
Au trecut și crescătorii de păsări. În depărtare se aud tot mai încet invitațiile lor de a convinge oamenii să cumpere orătăniile crescute cu grijă.
E aproape ora prânzului și mașinăria de convingere a oamenilor de a scoate „ferul” din curți a depășit deja vreo trei dube care strigă și în drumul lor de întoarcere, asta în cazul în care nu am auzit când au trecut la deal.
Între timp, alte motocositori și-au etalat talentul pe câmpurile și prin grădinile din jur.
E liniște la noi la țară. E bine și abia așteptam să ascult dangătul clopotului de la biserică ce anunță că e sărbătoare mâine. E cruce roșie în calendar și asta o știu toți cei de pe aici. Dar până mâine mai e mult și, odată dus vuietul ultimului dangăt, boxe puternice difuzează în toată atmosfera acordurile languroase ale unor manele. Este expresia fericirii unor vecini tocmai întorși aseară din Italia, pe care ne-o împărtășesc și nouă. Musai. Și musai ascultăm, nolens, volens, eu și vecinii mei, și muzica asta, preț de vreo două ore. Ca să ne facem românește siesta după-amiază.
După-amiaza e liniște. Doar câteva mașini mai trec cu pepeni sau care caută fer, dar e liniște. Nici cositori nu mai sunt multe, pentru că astea încep seara, pe la șase, când se lasă răcoarea. Atunci și javrele ies de sub nucii unde au dormit la umbră și se încaieră cu câinii vecinilor, care ies pe la porți.
– În curtea mea fac ce vreau, îi spune un vecin altuia, admonestat că nu-i dă pace nici noaptea.
Căci seara, pe la nouă, începe și copilul vecinului să se plimbe cu ATV-ul, pentru că-i mai palpitant. Și până la zece-unsprezece nu se oprește. Pe șosea, în curte sau pe potecile din porumb, la lumina farurilor care-i fac să-i crească adrenalina în ritmul accelerațiilor și virajelor periculoase cu mult praf aruncat în aer. Nu e periculos, pentru că părinții sunt cei care i-au cumpărat bestia și sub privirile lor admirative își etalează talentele de șofer profesionist minor.
Dar e bine la țară. E bine că e liniște și pot merge la culcare în timp ce maidanezii și câinii vecinilor și-au început concertul lătrător care va dura până spre dimineață, dacă nu vor obosi.
E liniște și abia aștept să merg la anul din nou acasă, la țară. Pentru că la țară nu e ca la oraș. Nici ca la Londra, în cartierul unde locuiesc, unde nu știu nici când pleacă vecinii cu mașinile, nici când le parchează, unde iarba nu se taie cu motocositorile, nici buștenii cu drujba, și, săraci cum sunt, nici ATV-uri nu au. Și-au luat biciclete, să nu plătească asigurări și să facă școli de șoferi. Mentalități înguste, reduse, de oameni fricoși și zgârciți. Aaa, și nici găini nu au, iar metalele le pun într-un coș separat, în loc să le vândă, să facă și ei un ban și să sprijine activitatea antreprenorilor. Atât de săraci sunt, că nici cotețe nu au. Doar niște vulpi rătăcite, disperate, care-au văzut găinile doar în cărți.
A, în schimb, au manele. Nu ei, mai exact, ci o familie de români care locuiește la vreo două case de noi și care ne mai readuce, duminica, atmosfera de acasă, odată cu fumurile care se ridică de la grătarele încinse în curte. Ce e mai rău e că englezii ăștia chiar nu au de gând să ia exemplu de la ei și i-au mai și reclamat pe săracii oameni, că cică fac gălăgie și fum. De-ar ști ei ce sunt micii…
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.