sursa foto: Inquam Photos
Am ajuns într-un punct în care aproape fiecare domeniu important din România pare să aibă propria criză. Politica nu reușește să producă stabilitate, economia se confruntă cu presiuni tot mai mari, școala livrează rezultate modeste, iar fotbalul românesc pare blocat într-o permanentă dispută între trecut și prezent. Până și divertismentul reușește, uneori, să ne ofere imagini care devin subiecte de dezbatere națională.
La prima vedere, sunt probleme diferite, fără prea multe lucruri în comun. Dar dacă ne uităm mai atent, descoperim un numitor comun: incapacitatea de a construi pe termen lung. Ne place să intervenim când lucrurile devin urgente, să căutăm vinovați, să improvizăm soluții și să ne declarăm mulțumiți atunci când reușim să evităm un dezastru. Mult mai rar ne preocupă să construim sisteme care să funcționeze.
Poate cea mai îngrijorătoare problemă a României este că am început să confundăm lipsa regresului cu progresul.
Un exemplu foarte bun vine din educație. După rezultatele testelor PISA din 2022, am ajuns să discutăm despre faptul că România nu a înregistrat pierderi semnificative față de testarea precedentă. Dar de când a devenit o performanță faptul că nu am pierdut și mai mult? Aproximativ jumătate dintre elevii români nu ating nici măcar nivelul de bază la matematică. Nu ar trebui să ne întrebăm cum am putea recupera decalajele, în loc să ne consolăm cu ideea că situația nu s-a înrăutățit considerabil?
Educația nu este doar o problemă a profesorilor, a elevilor sau a Ministerului Educației. Este problema întregii societăți. Politicienii care iau astăzi decizii au fost copiii de ieri. Managerii, antreprenorii, medicii, profesorii și oamenii care conduc instituțiile sunt produsele sistemului educațional de acum 20 sau 30 de ani. Dacă vrem o Românie diferită în următoarele decenii, trebuie să înțelegem că investiția în educație nu produce rezultate peste noapte. Produce generațiile care vor conduce țara.
Privim adesea spre alte state europene și ne întrebăm cum au reușit. Estonia este un exemplu interesant, nu pentru că ar fi avut un parcurs istoric complet diferit de al nostru, ci tocmai pentru că a înțeles importanța unei strategii pe termen lung. A investit în educație și în transformarea sistemului, iar rezultatele nu au apărut printr-o minune și nici în urma unei singure reforme.
Aceeași incapacitate de a construi împreună se vede și în fotbal. Am rămas atașați emoțional de Generația de Aur, dar între timp alte țări au progresat. Nu doar marile puteri fotbalistice, ci și state pe care, în urmă cu câteva decenii, le priveam de sus. Astăzi, nu mai putem considera că România este automat favorită într-un meci cu Luxemburg.
Disputa dintre Federația Română de Fotbal și fostele glorii ale fotbalului românesc este, într-un fel, o imagine a problemelor pe care le întâlnim și în politică: autoritate fără suficientă viziune, experiență fără putere de decizie și prea multă energie consumată în conflicte. În loc să ne întrebăm cine este vinovat pentru situația actuală, poate ar trebui să ne întrebăm cum putem construi un sistem în care copiii să fie formați mai bine, antrenorii să fie pregătiți pentru generațiile actuale, iar talentul să nu fie irosit.
Nu putem construi performanță tratând copiii după metode rămase din alte vremuri. Talentul nu mai este suficient pentru a compensa lipsa pregătirii mentale, a educației sportive și a unui mediu sănătos de dezvoltare. Iar dacă vrem să producem din nou fotbaliști de valoare, trebuie să începem prin a ne uita la felul în care îi creștem.
În politică, lucrurile nu sunt foarte diferite. Am ajuns să privim instabilitatea guvernamentală ca pe o normalitate, iar negocierile dintre partide par să urmărească mai degrabă conservarea unor poziții decât găsirea unor soluții pentru cetățeni. Indiferent de culoarea politică, întrebarea ar trebui să fie aceeași: decizia pe care o iau astăzi ajută România sau doar îmi protejează mie poziția?
Nu cred că putem discuta despre progres fără să vorbim și despre corupție. Atunci când interesul personal devine mai important decât interesul public, când funcțiile sunt tratate ca recompense, iar instituțiile devin instrumente pentru păstrarea influenței, orice strategie de dezvoltare este compromisă.
Poate că toate aceste crize nu au o singură cauză și nici nu pot fi rezolvate printr-o singură reformă. Dar au ceva în comun: ne lipsesc consecvența, responsabilitatea și capacitatea de a pune interesul colectiv înaintea celui personal.
România nu duce lipsă de oameni inteligenți, de exemple individuale de performanță sau de resurse. Duce lipsă de sisteme care să transforme aceste resurse în rezultate constante. Ne place să ne mândrim cu excepțiile, cu sportivii care ajung în vârf, cu elevii care câștigă olimpiade și cu oamenii care reușesc în ciuda sistemului. Dar o țară nu se dezvoltă prin excepții. Se dezvoltă atunci când performanța devine rezultatul firesc al unui sistem care funcționează.
Nu avem nevoie de încă o generație care să învețe să se descurce în România. Avem nevoie de o Românie în care generațiile viitoare să nu mai fie nevoite să se descurce în ciuda ei.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.