sursa foto: Profimedia
Ne pregăteam să culcăm copiii, dar înainte de asta, o ultimă oprire la baie pentru fetița de 3 ani, ca să evităm accidentele în pat din timpul nopții. În fiecare seară fetița își alege un pluș din coșul ei de plușuri ca să îi țină companie la somn. Atunci când îl alege pe Vulpișor, îi place tare mult când tati își schimbă vocea și îi dă viață plușului câteva minute.
„Tati, poți să vorbești puțin cu Vulpișor cât stăm la baie, te rogggg?”
Așa că Vulpișor a însoțit-o la baie și a vorbit cu ea și cu frățiorul (5 ani). Când au terminat și mergeau spre dormitor, băiețelul l-a luat pe Vulpișor de ceafă și, cu o privire șireată, a zis „ha, ha” - în timp ce l-a lăsat să cadă pe jos în baie în urma lor, deși știa că ea îl voia în pat. Fetița a început imediat să plângă. Pe moment am văzut doar un gest de tachinare.
Nu era prima dată când vedeam astfel de gesturi între ei. Și, mult timp, nici nu m-am gândit că în spatele lor ar putea fi teama că nu sunt văzuți la fel de mult ca frații lor.
Cu doar câteva zile în urmă ne-am întors din vacanță din Grecia. Băiatul deja știa să înoate. Fetița, în schimb, nu știe să înoate, dar iubește apa și marea și a făcut mari progrese. Amândoi au fost lăudați, dar probabil că el a simțit că fetița îi fură din atenție.
Într-una din seri, când stăteam de vorbă la masă, băiatul ne-a întrebat: „Tati, mai știi când am aruncat piatra aia în apă și a sărit de multe ori? Ți-a plăcut cum arunc eu?” „Tati, dar de mine îți place cum am înotat?”
Întrebările lui, care păreau că au venit de nicăieri, mi-au arătat că el caută să se simtă văzut, deși noi aveam impresia că este deja lăudat și văzut.
Această frică pare că trece de la un copil la altul în funcție de situație. Atunci când le citesc copiilor o carte, de obicei eu stau între fetiță și băiat, și bebe se joacă undeva pe covor. Inevitabil, bebe vine să stea în brațe și imediat fetița începe să se bage între noi și să se „joace” cu bebe într-un mod puțin mai dur, iar băiețelul devine agitat.
Gelozia lor nu este întotdeauna treaba mea să o rezolv, dar poate să fie un semnal către mine că un copil se simte neglijat și are nevoie de mai multă atenție.
Atunci când s-a născut al doilea copil, credeam că pot să previn gelozia dintre frați și că aceasta ar fi doar un semn de „obrăznicie”. De nenumărate ori, am auzit alți oameni spunând despre un copil care manifestă un comportament obraznic că „e gelos, de-aia face așa, vrea atenție”, de parcă gelozia ar fi un defect de care ar trebui să scăpăm ca să nu avem niște copii „răsfățați”, care cer să fie văzuți și înțeleși.
Fiecare copil este diferit și fiecare copil se naște într-o altă familie, chiar dacă părinții sunt aceiași. Când a apărut fetița, nu mai aveam șansa de a mă reface ca la prima naștere, pentru că trebuia să am grijă și de un copil, pe care simțeam constant că îl „trădez” când nu îi acordam atenție. De multe ori, cred că am întărit fix comportamentul nedorit între frați prin reacțiile noastre puternice, care se grăbeau să corecteze înainte să înțeleagă ce e în spate.
Acum, la al 3-lea copil, am avut așteptări mai realiste, am învățat că acel sentiment de „trădare” este doar atât, un sentiment care trece odată cu acomodarea la noua formulă. Nu am mai privit gelozia ca pe o problemă. Nu mă mai sperie conflictele între frați, am încredere că putem să facem față, dacă obiectivul nostru rămâne același: să vedem binele în fiecare copil.
Privind în urmă la relația mea cu surorile, îmi dau seama că și acum, ca adult, au existat momente de gelozie în relație cu ele. Oare pentru că nu am învățat prea bine în copilărie cum să gestionez și să înțeleg gelozia... sau este ceva care trece încet-încet odată cu apariția măselelor de minte?
Cu cât fiecare copil se simte mai văzut, conectat și iubit de părinte, cu atât are mai puțin nevoie să concureze pentru iubire. Poate că scopul nu este să eliminăm gelozia, ci să-i învățăm pe copii ce să facă atunci când apare, fără să distrugă relația dintre frați.
În schimb, dacă frații sunt comparați, certați atunci când au conflicte, fără să li se arate cum să-și construiască comunicarea și fiecare copil nu are siguranța că este la fel de iubit de părinți precum frații săi, este mai ușor să apară resentimente între ei.
Încerc să fiu corectă cu fiecare, dar asta nu arată mereu 50/50, uneori ce este bine pentru unul nu este mereu alegerea „corectă”. Am învățat asta și în lucrurile aparent mici, cum sunt cadourile.
Atunci când urmează ziua de naștere a unuia dintre copii, vine cu mult entuziasm, dar și cu o doză de gelozie. Până acum am ales să primească fiecare copil câte un cadou, dar sărbătoritul primește cadouri mai mari și mai multe.
În plus, pregătim un cadou mic și din partea fiecărui frate pentru sărbătorit, ca să simtă și bucuria de a oferi un cadou.
Ce îmi doresc să înțeleagă copiii mei din această decizie? „O să îmi fie greu că ea primește mai multă atenție, dar mă bucur totuși că mami și tati nu uită de mine, chiar dacă alți invitați nu îmi aduc și mie cadou.”
Îmi pare rău atunci când observ gelozia dintre ei, dar știu că dacă aș încerca să îi salvez de fiecare dată, le-aș fura șansa de a învăța că uneori este despre ei și uneori este despre alții.
Uitându-mă înapoi, în ultimii 5 ani de când sunt mamă, una dintre perioadele cele mai dificile a fost în tranziția de la un copil la doi. Ce mi-aș spune mie din trecut:
„Da, copilul tău va deveni la un moment dat gelos și va simți asta de foarte multe ori, în multe momente mici, probabil toată viața. Asta înseamnă că te iubește atât de mult încât se teme că ai putea să nu fii tu tot universul lui. Și, deși pare la început că primește mai puțin timp și iubire de la mami și tati, în timp, de fapt, primește mai mult. Acum primește un partener de joacă în copilărie și un frate pe viață, care îl va înțelege mereu. Amintirile și experiențele lor îi vor lega împreună și el nu va fi niciodată singur.”
Gelozia între frați este piatra de început în relația dintre ei. Dacă amândoi se simt iubiți și sunt învățați cum să își depășească împreună momentele grele, atunci gelozia va rămâne atât - o piatră de început și nu un perete care îi desparte.
Sper ca în sufletul copiilor mei să existe siguranța faptului că brațele mele țin pe rând un copil sau altul, dar iubirea mea rămâne neschimbată pentru fiecare dintre ei. Nimic nu ar putea să mă facă să îi iubesc mai puțin și le repet asta cât pot de des.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.