foto: Inquam Photos / Sabin Cirstoveanu
La trei ani de la agresiunea rusă împotriva Ucrainei, istoria este din nou în mişcare, spre a cita formula memorabilă a lui Raymond Aron. Perspectiva unor convorbiri de pace, evocată de preşedintele Trump, modifică radical un peisaj internaţional modelat, din ce în ce mai mult, de război şi de tensiunea dintre naţiuni.
În aceste momente luciditatea aroniană este alternativa la pasivitate şi la demobilizare. Pentru români, ca pentru toţi europenii, epoca iluziilor pacifiste a trecut: un alt timp, cel al încercărilor şi al dramelor, este pe cale să se nască.
Şi poate că de aceea reafirmarea unor adevăruri elementare este imperativul acestor clipe. Între exaltare şi confuzie, există drumul, delicat, al prudenţei şi al duratei lungi: revenirea la spiritul critic este antidotul la rătacirea şi deriva colectivă.
Revisionism, război şi solidaritate
Iar primul dintre ce trebuie reafirmate este acesta: Rusia lui Putin a iniţiat, din 2014, o dată cu anexarea ilegală a peninsulei Crimeea, un act de agresiune şi de război împotriva unui stat suveran, Ucraina. Iată punctul de plecare al oricărei analize lucide – poziţia de agresor a Rusiei nu poate fi nici negată şi nici eludată.
Stat agresor, Rusia a avut o singură motivaţie spre a declanşa acest act pirateresc: intenţia de a lichida statalitatea Ucrainei şi a de institui propriul său protectorat asupra unei naţiuni a cărei existenţă nici măcar nu o recunoaşte.
Căci Federaţia Rusă este un actor internaţional revizionist. Ţinta ultimă a politicii sale este lichidarea ordinii internaţionale imaginate după 1991. Rusia lui Putin este animată de acelaşi resentiment care a locuit şi Germania lui Hitler. Pentru Rusia, Europa Centrală şi de Est nu este decât un teritoriu pierdut, ce se cere recuperat ca patrimoniu imperial.
Unica politică capabilă de a limita avansul Federaţiei Ruse este descurajarea prin înarmare şi organizare colectivă, iar ecuaţia care se desenează este complicată, dată fiind anunţata reorientare spre Indo-Pacific a Statelor Unite.
În acest context al mutaţiilor de plăci tectonice, parteneriatul atlantic nu poate fi abandonat. Datoria statelor europene este dublă. Pe de o parte, de a accepta misiunea care le revine, prin consolidarea propriei lor apărări: cheltuielile alocate forţelor militare nu sunt o “taxă de protecţie”, ci o formă de patriotism. Pe de altă parte, statele europene trebuie să se angajeze, cu fermitate, în dialogul cu administraţia americană, spre a-şi apăra interesele lor strategice.
România nu poate fi absentă din acest efort de remodelare atlantic. Prezenţa scutului de la Deveselu şi a bazei de la “Mihail Kogălniceanu” sunt justficări suficiente: tăcerea diplomatică şi inacţiunea ne pot fi fatale.
Pentru noi, ca şi pentru toate fostele naţiuni captive în lagărul sovietic, întoarcerea la jugul rus este de neimaginat şi de neacceptat. Războiul din Ucraina este, pentru noi, unul de natură exstenţială. Lichidarea de facto a independenţei Ucrainei ne aduce faţă în faţă cu agresorul rus, în circumstanţe dramatice.
De aceea imperativele european şi american se cer a fi convergente: spre a evoca analizele clare şi vizionare ale lui Stephen Kotkin, adevăratul nostru obiectiv, pe termen mediu şi lung, este consolidarea statului ucrainean, ca parte a comunităţii noastre de naţiuni. Cedarea Ucrainei în sfera de influenţă a Rusiei lui Putin ar însemna preludiul unui alt război european.
Istoria este în mişcare, iar era iluziilor se încheie. Frământată, fragilă şi slăbită instituţional, România este somată să facă alegeri strategice vitale: prin solidaritate şi curaj, putem descuraja Rusia şi imperialismul ei.
articol preluat de pe centrulpolitic.ro
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Și de asemenea trendul general este pro rus .
Așa că vremuri grele vor veni pentru unii.