Omul este o ființă rațională, dar, până când vom coloniza alte corpuri cerești și vom privi la bietul și bătrânul Pământ cu melancolia unui patriotism planetar, omul rămâne definit, în chiar statutul întemeierii sale ontologice, și ca ființă națională.
Ca să fii om cu adevărat trebuie să te fi născut lângă niște morminte, lângă niște ruine, să te pătrundă de copil legendele acelui loc, fie el și o bucată de pustiu măturată de vânt. O sută de kesite a plătit Iacob lui Hemor Heveul pentru o palmă din pământul Canaanului, pe care să-și așeze cortul, ca fiul său și al Rahilei să se nască undeva, nu în trapul asinului.
Și astăzi, după mii de ani, ce părinți ar dori să le vină copilul pe lume în Boeing, deasupra oceanului...
Nimeni nu se naște într-o țară. Ne naștem într-o familie, într-o casă, într-un sat, într-un oraș, pe o stradă. Țara ni se dezvăluie târziu, unora niciodată cu adevărat. Sentimentul național înseamnă o suspendare a egoismului fundamental al individului uman, mai dificilă decât în cazul relației cu ființe apropiate. Copilul Marin Preda poate lăsa din brațe, „ca trezit dintr-un somn”, pâinea mare și rotundă pe care o înșfăcase de pe masa familiei, pentru că tatăl, în loc să i-o ia brutal, îi dă încă una, cu vorbele: „Ia-o, mă, și pe-asta!”. Frații, părinții, iubita, câinele, îi vezi, poți să-i atingi. Să le vorbești, în vreme ce țara... Cine e țara, ca să-i dai din bucata ta de pâine? A avea în minte un răspuns, numai al tău, la această întrebare, înseamnă a fi național.
Naționaliștii nu iubesc altceva decât pe ei înșiși, practică amorul de sine în grup, sub lozinca dragostei de țară. Naționalii, în schimb, înțeleg și acceptă că țara suntem toți: filosofi și bandiți, cutre și oameni cinstiți, dobitoci și genii, săraci și bogați.
Naționalism înseamnă exact contrariul: incapacitatea de a avea în suflet țara în întregul ei. Naționaliștii au, invariabil, o mentalitate de sectă, în ciuda faptului că vorbesc de țărișoară și la pisoar, după șpriț: există buni români, „de-ai noștri”, și români răi, neromâni, antiromâni, trădători. Ăștia din urmă, îndată ce s-o putea, trebuie eliminați într-un fel. Naționaliștii nu iubesc altceva decât pe ei înșiși, practică amorul de sine în grup, sub lozinca dragostei de țară. Naționalii, în schimb, înțeleg și acceptă că țara suntem toți: filosofi și bandiți, cutre și oameni cinstiți, dobitoci și genii, săraci și bogați. Ei pot concepe faptul că Mihai Eminescu și Elena Ceaușescu au răsărit din aceeași țărână, au băut apa acelorași râuri, au avut în fața ochilor același soare apunând peste munții Carpați. Naționalii se simt răspunzători pentru ce se întâmplă cu toți românii. Naționalismul taie mereu granițe printre românii de pe tot globul, ba chiar și prin sufletele lor, din care ar trebui extirpat tot ce nu e verde românesc. Naționaliștii vor o Românie-separeu.
Singurul mod de a-i reține pe români în țară este civilizarea României. Și pentru asta „ne trebuie câțiva oameni de caracter și câteva mii de WC-uri”, cum zicea Ralea. Deși sunt format la școala realului, a lipsei de iluzii, îmi îngădui să propun ceva până atunci. Cei tineri pot fi suiți în avion și purtați peste România la 800-1000 m înălțime. Harta străină, de pânză cerată, a țării se va face astfel aievea și tulburătoare. De la această înălțime, oamenii se mai disting, dar mizeria, absurditățile, cruzimea, batjocura nu se văd – rămân, fragile și nu prea mari, desenate delicat, Câmpia Română, Carpații, Valea Prahovei, Podișul Transilvaniei, Obcinele Moldovei, Marea – lucruri vechi, ale tale, din curtea casei bunicilor...
A fi național poate să însemne invocarea rar, chiar deloc, a numelui patriei. A înțelege că patria nu trebuie s-o strigi – dacă are nevoie de tine, îți dă ea de știre.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
