foto: captura video
Am văzut filmarea cu mama care își bate fetița pe stradă. E drept că nu am putut privi până la capăt. După câteva secunde m-am oprit. Am ascultat apoi explicațiile mamei, dar degeaba. Nu m-a convins. E inuman să te porți așa cu copilul, indiferent cât de grea ți-e viața. Ce vină are copilul!? De ce trebuie să fie el sacul de box, în care să își verse furia mama?!
...
Erau copiii mei mici. În relația cu ei a funcționat întotdeauna „democrația", cel puțin așa mă ironizau rudele pentru felul în care îmi creșteam pruncii și eram atenționată că o să văd unde o să ajung cu ei.
Dacă credeam că am greșit față de ei, îmi ceream imediat scuze. Mi se părea ceva firesc.
Eu îi educam cum mă pricepeam și cum îmi dicta inima mea plină de iubire, dar erau și situații când mă educau ei pe mine.
...
Tatăl copiilor mei a plecat din țară în 1988, în Israel. Fiul meu cel mare avea nouă ani și cel mic patru ani și jumătate. Era destul de greu... Primisem într-o zi o notificare că firma care l-a dus pe tatăl copiilor mei în Israel îmi va lua casa pe care o depusese drept garanție că nu va pleca la muncă la negru.
E o poveste lungă... Acum când se circulă liber în toată lumea s-a uitat de acei ani tulburi și grei...
Când am citit notificarea, m-a pufnit sângele pe nas și pe gură. Auzeam băieții ciripind veseli prin curte, apoi tot mai aproape de ușă. Întinsă jos, cu un prosop la nas și la gură, am șoptit soacra-mii:
- Mamă, te rog, ieși și ține-i în curte până îmi revin. Nu vreau să mă vadă așa...
Soacră-mea a ieșit la ei. Eu priveam soba cu cuptor, cu vatră, pe care ardea candela din casa destul de dărăpănată, îmi țineam prosopul la față, căci simțeam încă șuvoiul cald al sângelui și mă gândeam intens ce trebuie să fac să nu pierd acel cuib, care era casa copiilor mei.
Spre seară eram un pic mai liniștită. Un om din sat îmi promisese că va merge cu mine la un judecător la Suceava, să vedem ce este de făcut. Eu pregăteam cina în bucătărie. Copiii se jucau în camera alăturată. I-am auzit certându-se. Apoi țipete. M-am dus la ei. Am țipat să se liniștească. Au amuțit și mă priveau cu ochii mari de uimire. Nu erau învățați ca mama să țipe. L-am pus pe cel mare să citească și pe cel mic să deseneze, fiecare la un capăt de masă. Am cerut să nu aud un sunet și m-am întors în bucătărie. Din cameră nu se auzea niciun sunet. M-am dus să îi chem la masă. Cel mic se juca. Cel mare nu era nicăieri. Am întrebat unde este. Cel mic mi-a arătat că sub pat. Am făcut ochii mari. Nu înțelegeam de ce e acolo. Mi-a strigat din ascunziș:
- Mama, ți-am lăsat o scrisoare pe masă. Te rog, citește-o!
Am luat foaia și am citit:
„Mama, știu că viața ta e grea, că a plecat tata, dar te rog, să nu țipi la noi. Nu e drept. Fiul tău, D.”
Nu am plâns, deși simțeam cum îmi roade inima ceva cu dinți ascuțiți și mărunți.
Fiul meu a scos capul de sub pat și a întrebat:
- Pot ieși? Te-ai supărat?
M-am dus la el. L-am tras în brațele mele. M-am așezat cu el pe marginea patului. A venit și cel mic. Îi țineam strâns lângă mine cu câte o mână pe fiecare.
- Ești supărată pe mine, mama?
- Nu, iubirea mea mare! Nu!
- Tu ai spus că trebuie să spunem, când ceva nu ne place, să ne exprimăm nemulțumirea. Ai greșit că ai țipat.
- Așa să faci toată viața, puiul meu! Am greșit că am țipat. Iartă-mă!
Au adormit unul pe o mână a mea și celălalt pe alta și le simțeam greutatea ca pe o binecuvântare.
...
Era cel mic la liceu și avea o idee fixă că trebuie să lipsească și el măcar o zi de la școală. Îi era destul de greu. Făcea naveta.
- Nu, S! Nu îți dau voie. Te ajut cât pot, nu te pun la treabă, te las să te odihnești cât vrei, ca să faci față la navetă, dar ne oprim la chiulit de la școală. Asta nu negociem!
- Știam că nu vrei! Știam, îmi răspundea râzând, își lua rucsacul și pleca la ocazii.
...
Cam așa era democrația din copilăria pruncilor mei.
...
Și poate e timpul să spun câte ceva și din „democrația" din copilăria mea...
La casa de copii, unde am mers la nouă ani – exact vârsta la care fiul meu mi-a scris prima scrisoare –, fetițele care făceau pipi în pat erau pedepsite de supraveghetoarele de noapte prin călcarea degetelor de la picioare cu piciorul încălțat. Scrâșneau oasele mici și fragile când gheata apăsa cu putere și se freca de oase, piele și puținii mușchi, așa cum se strivește un muc de țigară sub talpă. Cele mai multe fetițe își trăgeau piciorul și urlau, dar supraveghetoarea urla și mai tare.
- Bagă piciorul sub gheată, ca să te înveți minte, să nu te mai mulgi în pat ca o vacă!
Am și alte amintiri despre pedepse în cantină, unde aveau loc execuțiile publice, dar nu mai am puterea să le scriu.
...
Cred în educație fără violență!
Cred că pruncii noștri vor rodi peste ani exact ceea ce punem în ei.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.