Într-o zi de vară, în urmă cu 13 ani, o tânără, pe atunci angajată în resurse umane la o companie, a avut un accident ușor de circulație. S-a dus la Poliție și acolo, la intrare, a întâlnit un subofițer care i-a explicat în ce birou trebuie să meargă și ce proceduri trebuie să urmeze. Când totul s-a terminat, s-a dus în vizită la o prietenă, iar când a plecat de la ea a oprit-o un echipaj de poliție. „Era el, care îmi recunoscuse mașina și voia să stăm de vorbă. Fostul meu soț mi-a ieșit în cale de două ori în aceeași zi”. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Societatea românească nu s-a modernizat niciodată îndeajuns și pentru că nu a știut și nu a vrut să fie o societate incluzivă. Pentru că și atunci când școala a promovat o educație a incluziunii, mentalitățile, discursurile și practicile de zi cu zi pun mereu în față excluziunea.

La 3 ani după incident, sora lui Ionuț își face în sfârșit curaj și intentează divorț, ocazie cu care viața ei capătă un alt curs, în care liniștea și împlinirea iau locul fricii, violenței și neajunsurilor. (Foto Inquam Photos/Adriana Neagoe)

La mai bine de un secol de atunci, ne putem întreba dacă acest clișeu antropologic ne mai caracterizează ca popor. (Foto: Guliver Getty Images)

Violența nu a ajutat niciodată la clădirea a ceva bun, pe termen lung. Violența, sub orice formă, lasă urme adânci și are efecte pe termen lung. Cunosc cazuri de oameni care nu și-au mai revenit niciodată în urma bătăilor primite în copilărie și nu și-au putut construi o familie din același motiv.

Generația nevorbită suntem noi toți. Copii, tineri, adulți, bătrâni – toți ne mulăm perfect pe criteriile acestei categorii. Nu vorbim pentru că ne e rușine, nu vorbim pentru că ne e frică, nu vorbim pentru că nu ni se vorbește. (Foto: Guliver/Getty Images)

Jandarmeria Română are mentalitatea soțului abuziv, care-și bate nevasta și apoi îi cere respectul și dragostea cu jigniri, amenințări și limbaj cu accente violente. „Fă, dacă nu mă iubești și respecți, te descalifici ca om”.

Lăsăm mașina în fața casei, ne schimbăm un pic și ieșim pe jos spre una din cârciumioarele simpatice din cartier. Pe drum, la 50 de metri de cârciumă, un puști de vreo 9-10 ani la etajul unei vile, în fața geamului deschis, strigă cu o voce realmente disperată: – Vă rog! Ajutor, vă rog! (Foto: Octav Ganea/Inquam Photos)

Într-un sat din centrul ţării, un copil a fost abandonat de mama lui, în familia celui cu care ea avusese o relaţie. Copilul a mers la grădiniţă, iar acum merge la şcoală. Bătăile pe care le primeşte zilnic de la ceilalţi copii pentru că e ‘bitang’ şi de la familia în care a fost abandonat sunt cunoscute tuturor. Nimeni nu a sesizat abandonul sau abuzul asupra copilului, deşi conform legii instituţiile de învăţământ au obligaţia de a sesiza astfel de situaţii. (Foto: Guliver Getty Images)

... „dar cum să mergi îmbrăcată așa pe stradă?” (Foto: Guliver Getty Images)

„Oare chiar așa tare să mă fi afectat și de asta să nu meargă nici relația cu soțul, chiar dacă asta s-a întâmplat acum mai bine de 25 ani?” (Foto: Guliver Getty Images)

Când ajungem la discuția despre revenge porn, râsetele și chicotelile se întețesc. O fată din prima bancă, îmbrăcată în hanorac, se întoarce furioasă spre colegii din spate și le spune să tacă. E micuță - dar, într-un fel ciudat, pare impunătoare. Se întoarce spre noi și apleacă în față, pregătită să asculte. Peste clasă se lasă liniștea. (Articol de Ruxandra Burcescu și Nicoleta Rădăcină. Fotografii de Alexandra Crisbăşan)

Povestea Evelinei, a lui Răzvan și a fotografiei în care toată școala a văzut-o dezbrăcată a început cum încep mai toate iubirile de liceu: frumos. S-au cunoscut la școală, în spatele sălii de sport, în locul în care toată lumea se aduna în pauze la fumat. Era septembrie târziu, Evelina era într-a IX-a pe-atunci - și ieșise, ca de obicei, să fumeze. (Articol de Ruxandra Burcescu și Nicoleta Rădăcină. Fotografii de Alexandra Crisbăşan)

Un oraș de provincie. Fata-băiatul-fotografia-despărțirea-răzbunarea: așa încep toate poveștile de “revenge porn” din liceele românești. De-aici încolo, fiecare istorie personală înaintează pe propriul făgaș. Niciuna, însă, nu se încheie cu happy-end. Uneori deznodământul e exmatricularea, alteori plângerea la poliție, câteodată tentativa de sinucidere. (Articol de de Ruxandra Burcescu și Nicoleta Rădăcină. Foto: Alexandra Crisbăşan)

Datele astea arată foarte clar că pericolul care amenință, distruge familii și ucide oameni acum și de mult timp este violența în familie. Tema căsătoriei între persoane de același sex a mișcat mase întregi de oameni, emoții, instituții și a ținut mult timp topul agendei publice. Rezultatul: a reușit să ne scindeze. (Foto: Ioana Epure/Inquam Photos)

Primele forme ale violenței domestice se manifestă de timpuriu, încă din adolescență – reiese dintr-o cercetare făcută pe un eșantion reprezentativ de 1.500 de liceeni din 80 de orașe, în cadrul proiectului „In a Relationship”.

Când ești victima violenței domestice, „a pleca” nu înseamnă cu a ieși pur și simplu pe o ușă, a părăsi într-o clipă o viață toxică pentru a se îndrepta înspre o alta mai senină. „A pleca” este un proces plin de riscuri, amânări și răzgândiri așa cum este și construirea unui tunel care să te ducă dinspre o temniță spre libertate. (Articol de Raluca Ion și Diana Marcu. Ilustrație: Luca Florian)

Am vrut să aflăm de ce femeilor care sunt bătute ani în șir de bărbații lor le e așa de greu să se smulgă din relația care le-a rănit trupul, le-a făcut inima bucăți și le-a furat, zi după zi, tot ce au visat că ar putea fi vreodată. (Articol de Raluca Ion și Diana Marcu. Ilustrație: Luca Florian)

- Mă, Ana, ți se pare OK să te căsătorești cu un om care se poartă așa cu tine? - Cum adică? - Ana, te-a dat cu capul de ușă. - Ți s-a părut, Monica. (Articol de Raluca Ion și Diana Marcu. Ilustrație: Luca Florian)