Nu doar agresorul și societatea, în general, dau vina pe victimă. Această credință se manifestă de multe ori și dictează comportamentul reprezentanților sistemului, de la polițist la judecător, care ar trebui să recompenseze curajul de a vorbi despre abuz și suferință. Lorena Tarlion, fost judecător și președinte al Tribunalului Iași, coordonator științific al Asociației pentru Victimele Infracțiunilor Sexuale, spune într-un interviu pentru Republica că interacțiunea unei victime a violenței domestice cu sistemul conduce, pe de o parte, la o escaladare a traumei deja existente, iar pe de altă parte, la descurajarea denunțării viitoarelor abuzuri care apar, în cele mai multe cazuri. Foto: Tinnakorn Jorruang/ Alamy/ Profimedia

„Ți se pune o amprentă în suflet. Ți se pune ceva care nu o să mai iasă niciodată, un stigmat care nu o să mai iasă niciodată.”

„Am în cabinet un agresor care îmi povestește niște lucruri care și pe mine mă scutură și îmi vine să mă gândesc de multe ori: „Doamne, dar cum s-a întâmplat povestea asta..” Mintea mea emoțional va veni să îmi spună: „Să faci tot ce poți să te protejezi” – pentru că simți pericol într-un astfel de context. Pe de altă parte, am învățat de-a lungul timpului că, oricât de dure sunt comportamentele pe care le aud, ele au sens dacă eu îmi dau voie să ascult povestea. Și nimeni nu rănește din prea multă bucurie”, spune Raluca Anton, doctor în psihologie.

Violența, mai ales violența împotriva femeilor, e o problemă de sănătate națională. E momentul să vorbim toți despre asta, spune Oana Sandu, jurnalist. Ea documentează, scrie și vorbește public despre violența în familie de opt ani. De ce o face, aflați din Podcastul de fapte bune.

O.I. este psihoterapeut (!), nu are copii, a fost internată de trei ori în 10 ani în urma bătăilor primite. Foto Guliver/Getty Images

Într-o zi de vară, în urmă cu 13 ani, o tânără, pe atunci angajată în resurse umane la o companie, a avut un accident ușor de circulație. S-a dus la Poliție și acolo, la intrare, a întâlnit un subofițer care i-a explicat în ce birou trebuie să meargă și ce proceduri trebuie să urmeze. Când totul s-a terminat, s-a dus în vizită la o prietenă, iar când a plecat de la ea a oprit-o un echipaj de poliție. „Era el, care îmi recunoscuse mașina și voia să stăm de vorbă. Fostul meu soț mi-a ieșit în cale de două ori în aceeași zi”. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Societatea românească nu s-a modernizat niciodată îndeajuns și pentru că nu a știut și nu a vrut să fie o societate incluzivă. Pentru că și atunci când școala a promovat o educație a incluziunii, mentalitățile, discursurile și practicile de zi cu zi pun mereu în față excluziunea.

La 3 ani după incident, sora lui Ionuț își face în sfârșit curaj și intentează divorț, ocazie cu care viața ei capătă un alt curs, în care liniștea și împlinirea iau locul fricii, violenței și neajunsurilor. (Foto Inquam Photos/Adriana Neagoe)

La mai bine de un secol de atunci, ne putem întreba dacă acest clișeu antropologic ne mai caracterizează ca popor. (Foto: Guliver Getty Images)

Violența nu a ajutat niciodată la clădirea a ceva bun, pe termen lung. Violența, sub orice formă, lasă urme adânci și are efecte pe termen lung. Cunosc cazuri de oameni care nu și-au mai revenit niciodată în urma bătăilor primite în copilărie și nu și-au putut construi o familie din același motiv.