Știu cum arată o casă în care o femeie a fost lovită, pentru că, în aproape 30 de ani de muncă în protecția copilului, am intrat în destule case în care aerul era prea greu ca să respiri normal. Case în care copiii vorbeau în șoaptă, fără să li se ceară. Case în care mama trăgea mâneca în sus și spunea că s-a lovit de ușă, cu ochii în pământ, în timp ce copilul se uita fix la mine, de parcă voia să-mi spună altceva, dar învățase deja că tăcerea e mai sigură decât adevărul.

Sunt sigură că dacă aș întreba zece oameni de pe stradă ce e ăla femicid, șapte ar ridica din umeri, doi ar spune că sună a ceva de la farmacie și unul ar zice că e vreo boală de picioare. Dar nu, nu e nimic exotic. E fix realitatea aia crudă în care femei ajung să fie omorâte doar pentru că sunt femei.

În ultima perioadă, un val de cazuri despre violența domestică s-a revărsat pe Facebook și în presă, ceea ce este foarte bine. Se face presiune publică, iar într-o țară disfuncțională precum România, asta ar putea mișca lucrurile într-o direcție corectă. Foto: arhiva autorului

În România, femeia trebuie „să fie cuminte”. Să nu deranjeze. Să nu se plângă. Să nu ridice tonul. Să rabde. Să înțeleagă. Să lase de la ea. Foto: Profimedia

Mă mutasem recent într-un bloc de apartamente, când, într-o seară, am auzit venind de dincolo de pereţi vase sparte, strigăte şi suspine. Până la mine s-au rostogolit frânturi de vorbe, din care în timpan îmi rezonează încă "nu" şi "te rog".

Uneori mi se pare că toată viața mea e alcătuită din poveștile foarte personale ale unor femei despre traumele lor. Traume pe care le-au dobândit invariabil de la un bărbat. Fie unul care le-a dat viață, fie unul care ar fi trebuit să le fie dascăl, fie unul pe care l-au întâlnit întâmplător prin viață și la care s-au raportat ca la o speranță și și-a sfârșit misiunea ca un blestem. Foto: Inquam Photos

Părinții mei au trăit împreună în căsnicie aproape 50 de ani. Cel puțin atât cât îmi aduc eu aminte, relația nu a fost doar lapte și miere, de multe ori auzind chiar cuvântul “separare” din gura unuia sau altuia. Nu au făcut-o vreodată, și pentru că modelul cultural românesc te obliga ”să stai să înduri” normalizând violența domestică până a transformat-o într-o realitate extrem de prezență și tolerată.

Unul dintre talentele extraordinare ale societății românești este să ascundă mizeria sub preș, să ne prefacem că nu vedem anumite probleme grave sau, chiar mai rău, să pretindem că totul este bun și frumos. Chiar negarea unor astfel de probleme este o formă de gestionare socială, afirmăm că pur și simplu acea problemă nu există. Foto: Credit: Erika Eros / Panthermedia / Profimedia

Nu doar agresorul și societatea, în general, dau vina pe victimă. Această credință se manifestă de multe ori și dictează comportamentul reprezentanților sistemului, de la polițist la judecător, care ar trebui să recompenseze curajul de a vorbi despre abuz și suferință. Lorena Tarlion, fost judecător și președinte al Tribunalului Iași, coordonator științific al Asociației pentru Victimele Infracțiunilor Sexuale, spune într-un interviu pentru Republica că interacțiunea unei victime a violenței domestice cu sistemul conduce, pe de o parte, la o escaladare a traumei deja existente, iar pe de altă parte, la descurajarea denunțării viitoarelor abuzuri care apar, în cele mai multe cazuri. Foto: Tinnakorn Jorruang/ Alamy/ Profimedia

„Ți se pune o amprentă în suflet. Ți se pune ceva care nu o să mai iasă niciodată, un stigmat care nu o să mai iasă niciodată.”