În România, a guverna prost nu este doar permis – este aproape încurajat. Nu există consecințe reale pentru incompetență, pentru risipirea bugetului public, pentru sabotarea unor domenii esențiale precum educația, sănătatea sau infrastructura. Nu există teama de răspundere penală, nici măcar o minimă anxietate morală.
Cei care conduc știu că pot trata statul ca pe o pradă, iar instituțiile ca pe niște fronturi de jaf organizat. Iar această siguranță în impunitate este, poate, cea mai gravă amenințare la adresa siguranței naționale.
Dar totul are o cauză comună: lipsa fricii — frica de repercusiuni legale și chiar penale. Pentru că, la finalul zilei, instituțiile statului nu par capabile – sau dispuse – să tragă la răspundere pe cineva pentru: abuz în serviciu, infracțiune prevăzută de art. 246‑248 Cod penal (încălcarea gravă a unui act administrativ producând un prejudiciu semnificativ pentru interesul public), operațiuni financiare frauduloase (art. 250 Cod penal) – când guvernul emite sau administrează resurse fără transparență, evaziune fiscală (prevăzută în legislație, în categoria infracțiunilor de evaziune).
Dacă nu există praguri clare de răspundere pentru fapte extrem de grave, statul devine „pradă publică”. Nici măcar Codul Penal nu prevede în mod specific „trădarea economică” în lipsa unui război – deși există formele penale ale trădării prin subminare și înaltei trădări (art. 394–398, Titlul X din Cod Penal). Inamicul este însă în țară, suntem noi împotriva lor, a specialilor.
Astfel, deși o guvernare iresponsabilă slăbește capacitatea de apărare, reduce credibilitatea externă și amplifică crizele sociale, nimeni nu ajunge în fața unui judecător pentru „furtul” statului — atât timp cât nu e „contra statului străin”, ci numai în interiorul României.
Ce-ar fi dacă ar exista consecințe? Dacă un premier ar ști că poate fi cercetat pentru trădare de țară nu pentru ce face în secret, ci pentru ce face la vedere: subfinanțarea cronică a sistemelor vitale, angajările pe pile, datoriile externe crescute fără acoperire, ignorarea avertismentelor repetate ale specialiștilor? Ce-ar fi dacă nu ne-am mai feri să numim asta ce este: o formă de guvernare criminală, cu efecte directe asupra vieților oamenilor?
Cum ar arăta politica dacă o funcție înaltă nu ar fi o garanție de protecție, ci o responsabilitate reală, cu riscul libertății tale personale? Cât de repede s-ar goli lista de voluntari pentru noul guvern?
Astăzi, însă, nimeni nu se teme. Nu Marcel Ciolacu, nu Nicolae Ciucă, nu Klaus Iohannis. Oamenii de la butoane par uneori complet străini de ideea de a conduce o țară – dar extrem de pricepuți în a o submina discret. Funcționează ca o rețea de interese mafiote, fără rușine, fără limite, fără remușcări.
Și atunci ne întrebăm de ce statul se degradează constant. De ce avem senzația că ne apropiem de marginea prăpastiei, dar nimeni nu încearcă să frâneze. Simplu: pentru că nimeni nu va fi tras la răspundere când mașina va cădea în gol.
Trăim o distopie pe care o normalizăm zilnic. Dar ideea că politicienii ar putea fi anchetați pentru efectele directe ale guvernării lor dezastruoase – ei bine, asta pare science fiction.
Și poate tocmai aici e tragedia noastră: în faptul că un viitor în care răspunderea guvernamentală e reală e mai greu de imaginat decât prezentul nostru corupt, absurd și irecuperabil.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Atunci când puterea judecătorească va fi complet independentă de sfera politicului, cu siguranță legislativul nu își va mai permite să reglementeze în favoarea unor grupuri de interese iar executivul (și aici nu e vorba doar de premier, cum se scrie în articol, ci de tot arborele decizional al executivului, până la ultimul șefuleț al unei instituții bugetare) ar răspunde penal pentru orice infracțiune comisă în exercițiul funcțiunii.
Observăm însă cu ochiul liber că avem de-a face cu un cerc vicios în care puterile statului se combină într-una singură, de monolit, cerc ce nu poate fi rupt de către simplii cetățeni doar prin puterea votului (așa cum remarcă și comentatorul Vladix).
Ce ne rămâne atunci de făcut? Mecanismele de corecție TREBUIE forțate să funcționeze, în ciuda cercului vicios atât de bine pus la punct de oligarhii post decembriști. Cine să facă asta? Societatea civilă sau partide politice noi, care să militeze pentru separarea puterilor în stat.
Să nu uităm, totuși, că multe proiecte de reglementare sunt supuse dezbaterilor publice, dialogului social. Tot ce trebuie să facem este să ne implicăm mai mult, astfel încât societatea civilă să devină un actor important pentru o reală separare a puterilor în stat.
Și să nu uităm și a 4-a putere în stat, media (presa, radio, TV etc.). Oamenii din media trebuie să fie independenți, să aibă ca prioritate interesul general și nu al unor partide sau grupuri obscure. Iar consumatorii de media trebuie să fie suficient de educați încât să identifice acele trusturi media care nu servesc interesul general.
Media nu mai e de multă vreme o „putere” în stat, ci doar un instrument de manipulare...
Și dacă o să stăm ca momâile, asta e, ne merităm soarta. Și observăm în continuare cum se strânge cercul vicios.
Am scris ceva despre societatea civilă, aia care a împiedicat exploatarea cu cianuri la Roșia Montană. Deci se poate. Dacă nu știți pe ce stradă găsiți “societatea civilă”, încercați la declic.ro
"Oboseala" democratiei survine atunci cind exista o mare diferenta intre interesele celor alesi și alegători, astfel oamenii isi pierd increderea in modul de functionare a societatii. Ca urmare, cetatenii saraciti și disperati vor vota cu oricine le va promite un colac de salvare, adică cu populistii sau demagogii.
Aspectul democratic este un efect colateral in societățile în care economia are un puternic aspect concurențial, adică interesele celor ce detin puterea economica în societate sint divergente. Astfel cei cu bani, și implicit cu putere politica în societate, se supraveghează între ei ca nici unul sa nu aibe avantaje nemeritate datorita politicului. Din aceasta cauza tarile în care resursele minerale au o pondere importanta în PIB nu sint democratice (Rusia, Venezuela etc.), pentru ca un grup mic de oameni poate exploata aceste resurse în interes propriu. În tările sarace (Romania, Bulgaria, Grecia etc.) resursa principala exploatata poate fi chiar bugetul statului, ei avind interese convergente în a beneficia, în interes propriu, de aceasta resursa. E simplu sa vezi dacă e oligarhie pentru ca intr-o democratie adevărată nu ar trece legi care nu ar fi în interesul celor mulți.
Prima oligarhie moderna a aparut in Anglia pe la sfirsitul secolului 17. După ce revoluția burgheza condusa Cromwell a reușit, grupurile de interese ale celor bogati nu au fost in stare sa se puna de acord cum sa își împartă puterea politica pentru a nu se ajunge la dictatura uneia. Soluția a fost numirea unui rege care sa fie arbitru. În republici poporul este arbitru, dar sa nu confundam posibilitatea de a alege ce grupare te va guverna cu democratia, adică cu posibilitatea de a decide cetatenii ce legi sa treacă si ce nu.
Soluția este democratia directa moderna în care fiecare cetățean poate vota, atunci cind dorește, peste capul parlamentarului ce îl reprezinta. Ba chiar îl poate demite dacă majoritatea alegătorilor lui considera ca nu le reprezinta corect interesele.
E ca atunci cind ai de construit o casa și alegi șeful de șantier si arhitectul, dar aceștia nu au datoria de a se consulta cu tine. În mod sigur casa nu va arata asa cum iti dorești tu, ci cum doresc aceștia, ba mai sigur e ca vei ramine și cu banii dați și fără casa. E ciudat ca in afara sferei politice, nicăieri nu vei găsi, în nici o activitate economica sau sportiva, pe cineva ales intr-o funcție de conducere și care are eșec după eșec și sa nu fie dat afara decit după 4 ani. Noi, alegătorii, trebuie sa fim consultați în privința deciziilor și dacă acestea au efecte negative sa ii putem demite oricind, nu sa așteptăm să se îndeplinească sorocul, pentru ca noi plătim, nu ei. În orice companie echipa de conducere vine cu un plan aprobat de actionari. Orice schimbare în acest plan trebuie reaprobat de către acționari și este normal asa pentru ca acționarii plătesc.
O companie cind angajeaza pe cineva se confrunta cu aceeasi problema. Poate acea persoana minte in CV, poate are vicii incompatibile cu desfasurarea normala a unui program de munca, poate fura. De aceea exista un timp de proba, ba chiar poate fi demis oricind dupa angajarea definitiva, daca faptele sint grave.
De ce consideram normala aceasta situatie pentru un angajator iar pentru o functie in stat nu?
De ce dam vina pe oameni ca nu au stiut ce au ales si nu ne gindim ca procesul in sine este o loterie, caci nu avem cum sa stim cu adevarat cine este acea persoana? De ce nu aplicam aceleasi reguli si politicienilor pe care ii angajam si preferam sa dam vina pe oamenii care i-au ales?