Ilie Ilașcu și lecția libertății: cum ne închidem singuri în cuști

foto: Profimedia

Ne-am despărțit recent de Ilie Ilașcu. În Republica Moldova e doliu național. Mă surprinde, poate într-un fel amar, că România – prin instituțiile ei de foarte sus – și-a amintit măcar de această legendă de pe celălalt mal al Prutului.

Mulți dintre noi, cei tineri, nu știm cine a fost. Mulți nici nu mai au curiozitatea de a înțelege de ce e un simbol, ce fel de exemplu ar putea fi sau ce s-a întâmplat în Transnistria în 1990. Nu li s-a spus, sau poate astfel de figuri nu au fost considerate suficient de atractive pentru a fi „transmise” generației noastre. Unii nu l-au știut, alții l-au uitat, iar alții au uitat să și-l mai aducă aminte. 

Ilie Ilașcu a fost omul care a refuzat tăcerea și compromisul într-o vreme în care adevărul costa libertatea. În 1990, în Transnistria, a apărat cu curaj drepturile românilor din stânga Nistrului, devenind vocea celor oprimați de un regim separatist și de forțe care substituiseră legea cu teroarea. A fost arestat, condamnat pe nedrept la moarte și închis în condiții inimaginabile: luni întregi de izolare, torturi fizice și psihice, privare de orice confort, de cărți, de lumină, de cuvinte.

Suferința lui nu a fost doar fizică: a fost o rezistență zilnică împotriva umilirii, nedreptății și încercării de a-l transforma într-o ființă docilă, tăcută, redusă la nimic. În fața amenințării constante a morții, a păstrat demnitatea, și-a apărat convingerile și a transformat fiecare gest de rezistență într-o declarație de libertate. Unionist convins, a pledat pentru unitatea națională și pentru respectarea drepturilor fundamentale, chiar când fiecare zi părea că îi fură și ultima fărâmă de speranță.

Despre Ilașcu s-ar putea spune și lucruri controversate. Alegerea lui pe listele PRM, la începutul anilor 2000, dar și mesajele de mulțumire pentru președintele Ion Iliescu ar părea de ajuns pentru a fixa o etichetă definitivă asupra memoriei lui – asta, pentru o anumită pătură acidă a societății noastre. Am undeva frica - așa cum acești critici eterni apar, de la o vreme, peste tot și pentru orice valoare pierdută, vor apărea și aici. Și totuși, asta nu e justiție a memoriei. Asta înseamnă să-i punem omului, post-mortem, încă o cușcă și să-l forțăm să rămână în ea pentru eternitate. E un semn că ne-am îndepărtat de libertate – de pluralismul viziunilor care hrănesc democrația, de autonomia gândirii și de capacitatea de a accepta complexitatea caracterelor umane.

Nu cred în „cui pe cui se scoate”. Nu cred că extremismul se combate cu extremism și nici că, pentru a pune capăt unei secte, trebuie să ne lăsăm seduși, chiar și din reflex defensiv, de o alta.

Lumea din jurul meu mă face uneori să cred că AUR și Călin Georgescu au câștigat. Au câștigat ceva mai subtil decât președinția: modul în care privim. Au devenit lentila prin care învățăm să vedem realitatea – din frică, din disperare, din neajunsuri.

Dacă pentru generația lui Ilașcu unionismul era un ideal nobil, astăzi a devenit pentru mulți un „aurism”, un termen contaminat, ceva ce trebuie evitat în discursul public. La fel și cu Dumnezeu. Și cu dragostea de țară. Și cu credința. Și cu spiritualitatea. Nu cumva să le aducem în discuție, ca să nu pățim precum doamna vicepremier Gheorghiu, imediat încadrată în discurs populist. Trăim, tot mai mult, într-o lume a formelor fără fond, în care nu mai contează adevărul, ci doar șablonul pe care trebuie să-l urmăm ca să fim „în regulă”.

Au reușit, fără să le dăm votul, să ne aducă înapoi în cușcă. O cușcă a percepțiilor în alb și negru, o cușcă a condamnărilor definitive, o cușcă a polilor care nu se mai întâlnesc

La trei decenii de la libertate, încă nu am învățat exercițiul libertății cu tot cu responsabilitatea ei: răbdarea de a privi un om în întregul lui, așa cum ne privim pe noi, nu doar în fracția care ne avantajează. Pentru că da — oamenii noștri mari au avut vina lor morală, însă nu antisemitismul n-a compus "Luceafărul" și nici ceaușismul protocronist n-a pus pe hârtie "Leoaica tânără, iubirea".

Să reducem totul la o etichetă înseamnă să ne reducem pe noi înșine.

Să condamnăm la moarte culturală înseamnă să ne condamnăm propriul ADN.

Nu ei devin fantome, ci memoria noastră devine amnezică.

Niciun model cultural din trecutul tulbure nu va fi vreodată perfect, impecabil, steril, asemenea imaginilor de pe Instagram trecute prin zeci de filtre. Imperfecțiunile nu le anulează; dimpotrivă, le conferă realitate. Le dau carne și timp. Le așază în lume.

Iar ceea ce ar trebui să facă libertatea — libertatea aceea matură, responsabilă — nu este să arunce totul la gunoi în numele unei moralități de moment, ci să despartă grâul de neghină. Să privească o viață în ansamblu, să tragă linia obiectiv, să vadă cât a însemnat lumina și cât umbra.

Poate că aici începe adevărata noastră datorie: să avem curajul de a nu confunda o viață de om cu un singur neajuns, idealul cu o deturnare, credința cu manipularea. Să acceptăm că libertatea respiră numai în nuanță și că memoria colectivă nu se poate hrăni din alb-negru fără să se usuce.

Poate că lecția este că oamenii nu trăiesc în cuști decât atunci când îi închidem noi acolo. Și poate că libertatea începe, de fapt, exact în clipa în care refuzăm cuștile – fie ele politice, ideologice, morale sau simbolice – și îndrăznim să privim lumea așa cum este: imperfectă, dar plină de lumini care încă merită salvate. Atunci, poate, vom putea spune fiecare dintre noi, cu sufletul împăcat, după cum el însuși a rămas înregistrat, cu dulcele grai moldovenesc: „Rămâneți cu bine, popor român – eu vă iubesc.”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp