Foto: Profimedia
În ultimele zile, în spațiul public britanic a reapărut o temă sensibilă: împrumuturile studențești și presupusa „neplată” a acestora de către studenți români. Declarații politice, preluate rapid de presă, au creat o narațiune simplificată și periculoasă, care mută discuția de la funcționarea sistemului către vina unei singure naționalități.
Am vorbit despre acest subiect în interviuri acordate ProTV și Prima TV și consider necesar să explic mai clar ce se află, de fapt, în spatele acestor afirmații, folosind atât experiența mea profesională, cât și exemple concrete din rândul absolvenților români.
Ce au semnat, de fapt, studenții români înainte de Brexit
Discuția trebuie să înceapă cu un fapt esențial: studenții români care au început studiile înainte de Brexit au făcut acest lucru într-un cadru legal complet diferit de cel de astăzi.
La acel moment, ca cetățeni ai Uniunii Europene:
- aveau dreptul legal de a accesa împrumuturi pentru întreaga taxă de școlarizare;
- împrumuturile erau acordate de statul britanic, prin Student Loans Company;
- rambursarea începea doar după absolvire;
- plata era condiționată de depășirea unui prag minim de venit (aprox. 21.000 de lire anual, la acel moment);
- rambursarea reprezenta un procent din venitul care depășea pragul, nu o rată fixă;
- absolventul nu era obligat să rămână în Marea Britanie;
- dacă, timp de 30 de ani, nu reușea să ramburseze din cauza veniturilor insuficiente, împrumutul era șters.
Aceste condiții nu sunt interpretări ulterioare. Au fost contracte asumate de statul britanic și de studenți, în deplină cunoștință de cauză.
Prima categorie: studenții care nu „refuză” plata, ci respectă contractul
Există o categorie largă de absolvenți români care au urmat studiile în Marea Britanie cu scop academic clar și care au accesat împrumuturi exclusiv pentru taxa de școlarizare. Mulți dintre ei locuiesc astăzi în România sau în alte state și câștigă sub pragul de venit stabilit de autoritățile britanice. În aceste cazuri, rambursarea nu este cerută.
- Un absolvent care lucrează în prezent în România descrie procesul astfel: „Da, am primit o scrisoare când am terminat studiile acasă. Ulterior trebuie să le dai venitul de la muncă, îți fac un calcul și ai de plătit lunar în funcție de cât îți calculează ei.”
- Un alt absolvent confirmă aceeași procedură: „M-au pus să-mi introduc datele în sistem în decembrie, dar nu mi-au cerut nimic de plată pentru că nu câștig suficient.”
Aceste mărturii arată că nu vorbim despre „neplată”, ci despre aplicarea exactă a regulilor contractuale.
A doua categorie: muncitori deveniți studenți și rolul universităților slab cotate
Există însă și o a doua categorie, mai puțin explicată în spațiul public: români care au ajuns inițial în Marea Britanie pentru a munci și care ulterior au devenit studenți.
Aceștia sunt, de regulă studenți maturi, adesea peste 30 de ani, persoane cu joburi full-time, uneori cu familii sau oameni pentru care o facultate clasică, de zi, ar fi practic imposibil de urmat.
Această categorie este absorbită de o nișă clară din sistemul britanic: universități slab cotate, cu criterii de admitere minime, programe de seară sau la distanță și un grad ridicat de permisivitate academică.
În acest context, studenții pot accesa nu doar împrumuturi pentru taxa de școlarizare, ci și împrumuturi pentru costuri de trai, care ajung la 12.000–14.000 de lire anual, în special în Londra.
- Un absolvent care locuiește în prezent în Londra și lucrează full-time descrie situația astfel: „Am primit vreo 12.000 de lire pe an bani pentru costuri de trai. Statul îți plătește direct școala și apoi îți mai dă și banii ăștia. La cât de grea e viața în Londra, nu știu dacă voi da vreodată banii înapoi, pentru că nu mă încadrez în plafonul lor.”
Acesta mai explică faptul că a aflat de existența acestei posibilități ulterior și că mediul academic era suficient de permisiv pentru a putea lucra full-time în paralel cu studiile.
Se creează astfel un ecosistem funcțional, dar problematic, în care:
- studentul aplică;
- banii vin;
- universitatea își încasează fondurile;
- statul suportă costurile.
Nu este vorba despre o conspirație, ci despre un model tolerat ani la rând, în care responsabilitatea este distribuită inegal.
A treia categorie: cei care exploatează breșele sistemului
Există și o a treia categorie, mai redusă numeric, dar reală: persoane care încearcă activ să exploateze breșele sistemului pentru a accesa beneficii. Din experiența mea în consultanță, am întâlnit inclusiv persoane cu venituri foarte bune în România, care întreabă explicit dacă există modalități legale de a obține burse, beneficii sau finanțări suplimentare.
Aceasta nu este o problemă de moralitate individuală, ci una de organizare a sistemului. Atât timp cât există o breșă, cineva o va folosi.
Antecedentele: suspiciunea față de români nu este nouă
Suspiciunea față de români nu a apărut în acest context. În perioada în care lucram cu aplicații și cazări universitare, existau universități și furnizori de cazare care refuzau plata cu cardul pentru români și bulgari sau impuneau condiții speciale exclusiv pentru aceste naționalități.
Motivul invocat era un istoric de fraude: chargeback-uri, plăți contestate, utilizarea cardurilor altor persoane.
Acest fapt explică de ce românii sunt adesea primii indicați atunci când apar probleme. Dar nu justifică stigmatizarea colectivă.
De ce auzim atât de des despre români?
Răspunsul este, în mare parte, statistic.
În anii de dinainte de Brexit, românii au fost una dintre cele mai numeroase naționalități de studenți din Uniunea Europeană în Marea Britanie, alături de italieni și francezi. Vorbim de zeci de mii de studenți români, o comunitate vizibilă și ușor de identificat mediatic.
Astăzi, un fenomen similar poate fi observat în alte țări europene. De exemplu, în Olanda, aproximativ 8.000 de studenți români studiază în prezent, românii fiind a treia cea mai numeroasă naționalitate, după germani și italieni.
Concluzie
Împrumuturile studențești din Marea Britanie nu reprezintă o problemă „românească”. Sunt rezultatul unui sistem prost organizat, care a tolerat universități de slabă calitate, a permis acumularea de datorii fără perspective reale de rambursare și a ignorat, ani la rând, sustenabilitatea.
Responsabilitatea nu poate fi aruncată exclusiv asupra studenților, imigranților și asupra unei singure naționalități.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.