În contra curentului. Din nou câte ceva de bine despre Klaus Iohannis

Foto Profimedia

Dacă unui profesor de la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, specialist în constituționalism comparat și în istoria ideilor politice, i se tolerează ca la orice emisiune TV să vitupereze fără rest, plin de severitate și cucerit de reflexe vindicative greu de ghicit împotriva lui K. Iohannis, și eu îmi permit să am o marotă nevrotică de critică față de Traian Băsescu, idolul preferat al respectivului profesor, în legătură cu fenomenologia primitivismului și a violenței fostului președinte. De fiecare dată când îl urmăresc pe respectivul profesor, de altfel onorabil și luminat intelectual, pun pariu cu cei din jur și sunt de fiecare dată câștigător că indiferent de tema dezbătută, în câteva fraze acesta ajunge la a-l critica pe Iohannis, pe care îl evaluează definitiv ca geniu al răului din țara noastră și autor al tuturor malefacțiunilor din viața politică românească. Tot așa cum, în cadrul serviciilor divine (botez, cununie, înmormântare), pot să pun pariu cu oricare dintre participanți că preotul - intelectual sau intelectualul - preot care oficiază va ajunge în derularea omiliei sale la Heidegger și Lucian Blaga. Aceasta cu atât mai mult cu cât preoții nu țin seama de recomandările de odinioară ale lui Petru Maior în Propovedaniile sale, că preotul trebuie să vorbească pentru cei mulți și umili, să fie înțeles de poporeni și să aibă „curgerea de jos” a predicii.

Klaus Iohannis, dincolo de criticile cvasiunanime ale compatrioților mei, are și unele merite care ni se arată mai ales în contextul politic intern și internațional. Pe plan intern, iată că s-a refăcut în linii esențiale coaliția PSD – PNL atât de hulită de toți analiștii politici. Mai mult decât atât, Nicușor Dan s-a declarat, pe timpul negocierilor pentru formarea guvernului, drept fericit că toate partidele, inclusiv PSD, au agreat să facă parte din coaliția guvernamentală asigurându-se astfel stabilitatea politică și susținerea parlamentară: „Sunt foarte fericit că toate partidele cu care discutăm vor să intre la guvernare”. Iohannis nu s-a arătat atât de fericit de alianța cu PSD, el fiind mai introvertit și mai zgârcit la vorbe. PSD este broasca pe care trebuie să o înghită toate partidele proeuropene. Pe de altă parte, însuși Nicușor Dan a afirmat în timpul campaniei electorale că l-ar lua drept consilier pe K. Iohannis întrucât acesta „are proaspete legăturile cu toți partenerii noștri”. În final, Nicușor Dan a recunoscut că „a dat un răspuns mai neinspirat într-o emisiune de divertisment” care a fost cauzată în mod ridicol „de la prea mult sos picant”.

Mai nou, se pun în cârca lui Iohannis și problemele legate de deficitul bugetar al țării, încriminare lansată de un membru al fostului guvern, responsabil al domeniului financiar, în calitate ministru, și anume liberalul M. Boloș, care încearcă astfel să se spele pe mâini de orice răspundere aruncând vina pe fostul președinte. Este vorba, în acest caz, de frica și poltronismul aferent tuturor „imparțialilor” români.

Climatul politic extern din ultimele zile demonstrează sau alimentează eșecul lui K. Iohannis de a obține funcția de șef al NATO. S-a văzut cum adversarul său M. Rutte, un tip histrionic și ridicol, a performat în bufoniada sa prin a fi cât se poate de indigest și plin de greață în adulația sa față de D. Trump. L-a numit encomiastic pe „marele roz” unicul președinte care a reușit „acțiunea decisivă din Iran” care „ne face pe toți să fim mai în siguranță” și, mai mult, „Donald va realiza ceea ce nici un președinte nu a făcut în ultimele decenii”, iar pe deasupra, „Europa va plăti într-un mare fel (sic!) așa cum trebuie și va fi victoria ta”. Cam în aceeași notă de autoumilire în fața magaonului s-a poziționat și o mare parte a liderilor europeni, membri ai NATO, ei călcându-se în picioare să sărute condurii padișahului D. Trump. Eu am ferma convingere că dacă K. Iohannis ar fi ajuns șef al NATO ar fi avut un comportament decent și demn, izvorât din profilul său de neamț, de „nepăsător și rece”. Cred că nu era necesar acest exercițiu dizgrațios de supușenie față de întâmplătorul Trump, deoarece este cunoscut caracterul variabil și trazacționist al acestuia, care, în cele din urmă, ar fi agreat o cifră rezonabilă din bugetul țărilor pentru înarmare și ar fi asumat fără nici un echivoc punctul 5 al Tratatului NATO. Adulația repugnabilă a lui M Rutte față de Trump a fost calificată pe negândite, de anumiți analiști politici, drept o strategie de „captatio benevolentiae” a leului de la Washington. 

Pe de altă parte, cred că K. Iohannis nu a fost agreat de țările occidentale și de SUA la conducerea NATO probabil din cauza caracterului său inflexibil, cu toate că a fost apreciat și la Casa Albă când a fost primit în Biroul Oval de D. Trump, și de faptul că a fost o „voce respectată” în cadrul Consiliului Europei. S-ar putea ca totuși în mentalitatea Occidentului să existe marcaje încă destul de puternice de prejudecăți, prejudicii și stereotipuri perceptive negative față de oamenii din Est. Nu în ultimul rând, recentul război din Ucraina și pericolul rusesc ar fi justificat un lider NATO din Estul Europei, mult mai expus acestor pericole din Rusia și totodată mai cunoscător al realităților opresive rusești timp de cinci decenii în această parte a Europei. Ar fi trebuit un om mult mai determinat în fruntea NATO și pentru apărarea Europei. Definirea Europei, conform istoricului Jacques le Goff, înseamnă definirea cu dificultate a granițelor ei din Est.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp