Mersul pe sârmă

Imagine de la ceremonia depunerii jurământului de investitură de către reprezentanții guvernului coaliției PSD-PNL-USR-UDMR - Minorități condus de Ilie Bolojan, la Palatul Cotroceni/ foto Inquam Photos / Octav Ganea

La final de iunie 2025, România se prezintă ca un pacient cu multiple afecțiuni cronice, al cărui plan de tratament, deși schițat, riscă să se lovească de complexitatea propriului organism. Guvernarea, sub formula matematicianului Dan-Bolojan (citiți textul lui Cristian Tudor Popescu aici), se uită la un tablou clinic ce ar speria orice economist curajos. Dezechilibrele, adâncite de ani de zile de politici prociclice și de o lipsă cronică de reforme structurale, au ajuns într-o zonă critică. Avem în față o furtună perfectă, un amestec de vulnerabilități interne, moștenite și cultivate cu grijă, suprapuse pe riscurile externe care nu țin cont de calendarul nostru electoral sau de urgențele noastre mioritice.

Furtuna perfectă: între amenințări externe și bombe cu ceas interne

Tensiunile regionale, cu un război care nu se mai termină la graniță, ne obligă la o înzestrare militară accelerată, un efort bugetar necesar, dar care pune o presiune suplimentară pe un buget și-așa prea sărac. 

Este o vulnerabilitate existențială, care nu poate fi amânată sau negociată. Pe plan intern, însă, problemele sunt create de noi înșine. 

Lista de probleme este lungă și seamănă, mai degrabă, cu un inventar al eșecului administrativ. Ridicarea inevitabilă a plafoanelor la energie de la 1 iulie și la adaosurile comerciale pentru alimentele de bază din septembrie riscă să arunce în aer prețurile. Cu cea mai mare rată a inflației din Uniunea Europeană în luna mai, România seamănă cu un butoi cu pulbere, iar eliminarea acestor cârje de protecție socială riscă să fie scânteia care reaprinde focul prețurilor.

Deficitele – bugetar și de cont curent – sunt la cote de avarie. Ne împrumutăm scump, la dobânzi care sufocă orice perspectivă de investiții publice majore, doar pentru a rostogoli datorii și a acoperi cheltuieli curente. Spectrul retrogradării la categoria "junk" de către agențiile de rating nu este o sperietoare abstractă, ci o posibilitate reală, care ar scumpi și mai mult finanțarea și ar alunga investitorii. În acest context, riscul de a pierde miliardele din PNRR și din celelalte programe europene nu mai este doar o ipoteză de lucru, ci o amenințare directă la singura sursă consistentă de modernizare și dezvoltare a țării. Fiecare reformă amânată, fiecare jalon neîndeplinit, fiecare euro pierdut este un mare minus.

Cele două Românii: consum isteric versus sărăcie lucie

În tot acest peisaj, se desfășoară două Românii, care coexistă fără să se înțeleagă. Pe de o parte, o Românie a bulelor de prosperitate din marile orașe- mall-urile, terasele de pe Calea Victoriei și stațiunile de vacanță sunt pline, alimentate de cei care nu-și refuză nimic, cărora o cupă de înghețată mai scumpă decât în Sudul Franței nu le ridică niciun semn de întrebare. Sau o masă la restaurant care costă dublu față de una din Bulgaria ori Grecia e normalitate.

În unele zone, consumul are o dimensiune aproape isterică, o frenezie a achizițiilor alimentată de creditare facilă și de o dorință de validare socială. Este o creștere economică pe anabolizante, care se vede direct în deficitul comercial uriaș. Cumpărăm masiv din import, de la mașini la electronice și mâncare, finanțând, practic, economiile altor țări.

Pe de altă parte, avem România profundă, a satelor fără canalizare, a orașelor mici monoindustriale prăbușite, a sărăciei extreme care se perpetuează de la o generație la alta- copii care merg flămânzi la somn și abandonează școala. Pentru această Românie, discuțiile despre PNRR, deficit de cont curent sau rating de țară sunt abstracțiuni îndepărtate. Realitatea lor imediată este lupta pentru supraviețuire, prețul pâinii și al facturilor. Acest clivaj imens nu este doar o problemă socială, ci o vulnerabilitate economică majoră. O țară nu poate prospera cu adevărat lăsând în urmă jumătate din populația sa. 

Dilema guvernării: cum domolești flacăra fără să stingi focul?

Apare aici întrebarea legitimă, deși nepopulară: nu ar fi o creștere a cotei standard de TVA cu 2 sau 3 puncte procentuale o măsură necesară pentru a tempera acest consum exacerbat? Teoretic, da. O astfel de măsură ar frâna, cel puțin pe termen scurt, avântul cheltuielilor, ar mai reduce din presiunea pe importuri și ar aduce venituri suplimentare la buget. Însă într-o economie cu clivaje atât de mari, o creștere nediferențiată a TVA ar lovi disproporționat de puternic tocmai în pătura vulnerabilă a populației, pentru care fiecare leu contează. Ar adânci sărăcia și ar putea, paradoxal, să stimuleze economia subterană, dacă autoritățile fiscale nu își propun să colecteze tot.

Așadar, exercițiul pe care guvernul Bolojan trebuie să-l rezolve este de o dificultate extremă, un mers pe sârmă deasupra unei prăpăstii. Cum domolești consumul fără a-l prăbuși și a provoca recesiune? Cum crești taxele fără a sufoca o economie privată deja obosită și împovărată de birocrație? (introducerea unei taxe de solidaritate, ridicarea impozitului pe profit de la 16 la 19%, a impozitelor pe dividende de la 10 la 16% ar avea un impact negativ major și ar duce la decapitalizarea economiei- ultimul lucru pe care și l-ar putea dori executivul).

Cum reechilibrezi balanța comercială, stimulând exporturile firave și reducând importurile masive, fără să impui măsuri protecționiste ce ar contraveni regulilor pieței unice europene? Cum crești încasările la buget pentru a scăpa de spectrul "junk" și de dobânzile imense? Cum elimini plafoanele la energie fără a provoca o explozie socială?

Trei soluții pe o rețetă veche: colectare, fonduri UE și bisturiul

Soluțiile, intuite și enunțate, poate încă neconvingător, de tandemul de la vârful administrației, se concentrează pe câteva direcții strategice. Prima și cea mai importantă este creșterea masivă a gradului de colectare. Într-o logică a măsurilor anti-ciclice, care să rupă cercul vicios al deciziilor pro-ciclice luate de guvernările Ciucă - Ciolacu, ar trebui ca noul executiv să scadă taxele și impozitele însă nu pentru a le împinge în consum, ci pentru a impulsiona antreprenoriatul - o hotărâre curajoasă, menită să dea aer inițiativei private. Desigur, toate zonele/ industriile care au beneficiat de scutiri sau beneficii ar trebui aduse în rând cu ceilalți- aici industriile care profită de pe urma viciilor de orice fel ar putea fi taxate mai sus.

Digitalizarea ANAF, combaterea evaziunii fiscale la scară largă, scoaterea la lumină a economiei gri și controlul riguros la vămi nu mai sunt opțiuni, ci imperative. Fiecare procent câștigat la colectarea TVA înseamnă miliarde de lei la buget. Dacă România ar crește colectarea consistent, nu am mai vorbi despre creșteri de taxe și nici despre urgența concedierilor din aparatul bugetar, fără analize atente.

Bogăția obscenă, inexplicabilă, se vede pe stradă și pe șosele. Se vede la terasele centrale, sare-n ochi la semafor. 

Întrebarea este: are ochi ANAF să vadă și curaj să verifice dacă cei care-și arată ostentativ avuția și-au declarat veniturile și dacă acestea provin din surse legale? Există o probabilitate ca unii dintre indivizii pe care-i vedem turând motoarele bolizilor de sute de mii de euro, mergând ca la Formula 1 pe bulevarde și străzi să facă evaziune cu același tupeu cu care trec pe sub nasul polițiștilor cu mult peste viteza legală. Teoria geamurilor sparte- dacă nimeni nu-i penalizează drastic pentru contravenții și infracțiuni rutiere, de ce s-ar teme că ANAF le-ar face dosare pentru evaziune?

A doua linie de acțiune vitală este absorbția la sânge a fiecărui euro disponibil din fondurile europene. PNRR-ul și cadrul financiar multianual 2021-2027 sunt o șansă istorică. Atragerea acestor fonduri nu înseamnă doar bani pentru autostrăzi și spitale, ci și un vot de încredere din partea Bruxelles-ului, un factor care contribuie la stabilitatea macroeconomică și la reducerea costurilor de finanțare. Aici este nevoie de competență administrativă, de voință politică și de o capacitate de a implementa proiecte complexe, calități care, din păcate, au fost rare în administrația românească.

În fine, a treia soluție, poate cea mai dureroasă politic, este restructurarea reală a aparatului bugetar. Nu vorbim de tăieri simbolice sau de înghețări temporare de posturi, ci de o analiză chirurgicală, instituție cu instituție, bazată pe audituri externe și pe criterii de performanță. „Chirurgical" nu înseamnă tăieri microscopice. Chirurgical înseamnă precis, acolo unde aparatul este inflamat, ineficient și căpușat de interese politice. Este o operațiune cu risc electoral major, dar fără de care statul român va continua să fie o povară pentru propria sa economie.

În concluzie, România se află într-un moment de cumpănă. Calea de urmat este îngustă și plină de pericole. Soluțiile există, sunt cunoscute și formulate, dar implementarea lor necesită un curaj politic și o competență administrativă pe care, istoric, clasa politică românească le-a demonstrat doar sporadic. Fără o acțiune decisivă pe aceste trei fronturi – colectare, fonduri UE și reformă administrativă – riscăm ca multiplele crize să conveargă, transformând vulnerabilitățile de astăzi în eșecul de mâine.

Toate acestea sunt tratamente de moment, cu decizii care trebuie acum, pentru a mai avea spațiu de manevră mâine. 

Însă România rămâne restantă la multe capitole, iar cel mai stringent este educația - e de văzut cât de multă importanță îi vor da președintele Dan și premierul Bolojan, pentru a duce fiecare copil din cel mai îndepărtat cătun la școală. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp