În drum spre aeroport cu un șofer de taxi. „Câţi ani aveţi, dacă nu vă supăraţi că întreb? Căsătorită?”

Foto: Guliver Getty Images

Sunt în Suceava și încerc să ajung la aeroport. Mă uit după un centru de informații și nu găsesc. Întreb o doamnă de la poştă de unde aş putea lua un microbuz spre aeroport, dar mă trimite prea departe şi nu îi mai urmez indicaţiile. Aşa că mă îndrept spre un taxi. După câteva replici politicoase schimbate cu şoferul, îmi spune că nu e liber şi că trebuie să meargă în 10 minute pe George Enescu să ia pe cineva. 

Mă sfătuieşte să mă duc la colegul său. Mă duc. N-aveam foarte mulţi bani la mine, nu mă gândisem că or să-mi trebuiască, aşa că, din prudenţă, întreb cât costă cursa până la aeroport.

„Vreo 50 de lei.” Nu-l crezusem, pentru că celălalt îmi spusese că-i vreo 30 de lei cursa. Urc totuşi, încrezătoare că o să mă descurc. Pentru siguranţă întreb: „Aţi pornit aparatul, da?” Răspunsul domnului şofer a fost unul negativ. „Dar o să îl porniţi, nu?”, zic eu. „Vreţi să îl pornesc?”, întreabă el. În sinea mea voiam să îi spun ceva mai mult decât: „Aşa mi-ar plăcea, da”, dar nu am mai zis nimic în plus. Îl porneşte într-un sfârşit. Mi-a displăcut că a trebuit să insist puţin. Domnului şofer îi plăcea vorba, dar nu era plăcut la vorbă:

„Sunt curse azi spre Italia?”, începe el.

„Sunt câteva.”

„Şi la ce oră?”

„La orice oră.”

„Spre Italia?”

„Şi spre Italia.”

După un timp, se pune iar pe întrebat. Nu ştiam dacă să îi mai răspund pe ocolite.

„Spre Italia mergeţi?”

„Da.”

„Aţi mai fost cu avionul?”

„De câteva ori.”

„De unde sunteţi?”

„Ăăm..”, ezit puțin. „Chiar din Suceava”, îi spun ca să închei discuția.

Începeam să mă îngrijorez. Mi se părea că ieşisem din Suceava şi ne îndreptam spre o strada lăturalnică care trecea printr-un câmp imens. Nu vedeam niciun indicator care să arate că ne îndreptăm spre aeroport. Scot telefonul, pun să cânte o melodie, o las câteva secunde să se audă până la şofer şi o opresc: „Alo? Da, tată. Da, am ajuns mai devreme. Mhh, am luat un taxi. Da, da, bine. Da, acum. Mă aştepţi la aeroport? Da? Bine, bine. Ajung şi eu imediat.” Domn’ şofer sesizase, căci dăduse radioul mai încet. Mi-a funcţionat planul. Nu cred că era nevoie, dar voiam să mă asigur. Apoi răsuflu uşurată, văzusem indicatorul. Aeroportul era tare departe de oraş şi am mers vreo 3 km pe o şosea lungă. Înainte de asta îl întrebasem pe șofer, iar el răspunsese. „Mai e puţin de mers, nu trebuie să vă îngrijoraţi, vă duc la aeroport, nu în altă parte.” Apoi, și-a reluat şirul de întrebări:

„Câţi ani aveţi, dacă nu vă supăraţi că întreb?”

„25.”

„Mulţi înainte, să fiţi sănătoasă. Căsătorită?”

„Da!”, spun eu ferm şi în cel mai fidel mod.

„Copii aveţi?”

„Nu încă.”

„Ei, dar mai aveţi timp. Şi v-aţi gândit?”

„Când va fi vremea”, după asta mi-am jurat că nu mai am de gând să-i răspund la vreo întrebare.

Ajungem la aeroport. Parchează şi văd preţul pe aparat: 30,66 lei. Îi dau 31 de lei. „Da’ parcă era vorba de 50 de lei, domnişoară”, zice. „Nu atât arată pe aparat. La revedere!”, şi am trântit portiera ca o femeie măritată şi fidelă soţului meu precum se vedea că eram.