Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

În second hand-urile din Londra mi-am dat seama că sunt prea sărac ca să fiu vintage. Așa că sunt nevoit să mă îmbrac ca țăranii, cu haine noi

Magazin vintage Londra

Foto - Robert Evans/ Alamy/ Alamy/ Profimedia

Cât e Londra de campioană la milionari pe metru pătrat, tot are și ea moliașopurile ei. Și nu că vezi câte unul ici-colo, sunt peste tot. Cele mai multe sunt administrate de fundații caritabile, toți banii obținuți din vânzări se duc către diverse cauze – bolnavi de cancer, oameni ai străzii etc. Mai sunt însă și second-hand-uri de lux, cele mai multe în centrul Londrei și în alte zone bogate, cum sunt Kensington sau Chelsea. Dar și astea sunt de mai multe feluri.

În prima categorie intră moliașopurile pentru hipsteri. Haine vintage, care îți mută nasul încă de la intrare și care costă la fel sau sensibil mai mult decât o bună parte dintre țoalele noi de firmă. Sunt grupate pe decenii – anii ’60, ’70, ’80 sau ’90. Blugi superevazați megaultrahippie la doar 120 de lire, tricouri lăbărțate și colorate curcubeu, încă mirosind a iarbă de Woodstock, cu prețuri ce ar face să roșească Lacoste-ul ori geci antice pe care pieile atârnă mai rău decât pe o burtă după o operație de liposucție, pentru care plătești un city break sănătos cu mic dejun inclus.

Am intrat acum vreo câteva săptămâni într-un second hand d-ăsta deschis recent în stația London Bridge. M-am uitat la o geacă de blugi Levi’s care venea ca turnată pe mine. Dup-aia am văzut prețul – 90 de lire. Am mulțumit frumos, am pus-o la loc pe umeraș și mi-am văzut de drum către tren. Sunt prea sărac să fiu vintage, prieteni. Asta așa, ca să vă dați seama cât de greu ne este și nouă în Londra, suntem nevoiți să ne îmbrăcăm ca țăranii, cu haine noi.

În cea de-a doua categorie intră magazinele cu corcoațe de fițe pentru săraci cu pretenții fine, unde cei care salivează la haine ori accesorii produse de branduri exclusiviste își pot cumpăra chestii pe care altfel nu și le-ar permite de noi. Dacă ai noroc, găsești niște Louboutin roși oleacă la călcâi cu doar 200 de lire pe care ai da în reprezentanță 1.000 sau mai bine ori o rochie Chanel ronțăită moderat de o familie de molii aristocrate pentru un mărunțiș de 500 de coco, redusă de la 3.000. Verificat de mine la fața locului într-un second-hand cochet din Kensington, la doi pași de coliba în care își duc cu greu zilele William și Kate. Curat chilipir, recunoașteți și voi. Bașca, te pomenești că pentru doar o sutică poți achiziționa, cu puțin noroc, niște budigăi regali purtați ocazional de prințul William.

Și, în fine, mai e o a treia categorie de magazine care vând trențe megasuperultralux purtate de cine știe ce magnați care au rămas fără bani de caviar și au fost nevoiți să își dea și cămașa de pe ei pentru ceva mărunțiș. Astea sunt Harrods-urile comerțului londonez de corcoațe. Rolls Royce-urile moliașopurilor. Charles și Camilla ai boarfelor de lux. Fița supremă, tronând regal în vârful lanțului trofic al comerțului cu vechituri.

Să tot fie vreo șase ani de când am intrat într-un astfel de loc.

Era, cred, la etajul al doilea al magazinului Liberty de pe Oxford Street. În primul minut, nici nu mi-am dat seama că mă aflam, de fapt, într-un second hand. Super posh, sticlă, metal, gresie scumpă, oglinzi cu rame aurite, nebunie. Sacouri Chanel a la Jackie Kennedy, niciunul nu costa sub 3.000 de lire. Rochii de seară Dior de 10.000. Curele Vuitton de 2.000. Toate second hand.

Iar în spatele vânzătorului, așezată frumos pe un raft de sticlă, o geantă Hermes Birkin de aproape 20.000 de lire. Douăjdămii. Mi-am adus aminte că Elena Udrea avea așa ceva pe vremuri, cine știe, poate chiar ea o vânduse magazinului când a rămas fără bani de chiftele. În fine, mi-am luat inima în dinți și l-am rugat pe nenea din spatele tejghelei să-mi arate geanta, ca să nu mor prost. Nu în fiecare zi ai ocazia să pui mâna pe cea mai scumpă geantă din lume. Omul, super de treabă, a zâmbit, a luat-o de pe raft și a pus-o pe tejghea. Am pipăit-o cu rezervă, ca să nu stric pielea de cocomârlă cu pedigree. Nici n-aveam ce, că era deja tocită binișor, din ce am remarcat imediat.

I-am mulțumit frumos omului și i-am zis pe un ton serios că nu o cumpăr în starea aia. Aș fi putut, dar nu puteam să mă prezint la nevastă-mea cu o vechitură care arăta mai rău decât geanta ei de tăvăleală cu care iese să ducă gunoiul. Mi-ar da cu ea în cap și m-ar întreba îngrijorată dacă stăm așa prost cu banii încât nu ne mai permitem o gentuță nouă.

Așa că, plin de demnitate, am făcut stânga împrejur și am ieșit elegant din templul zeiței Birkin, la timp ca să-mi aduc aminte că dacă nu plătesc factura urgent, îmi taie nebunii gazul la camera cu bucătărie și budă încorporate de la etajul 2 al casei din Greenford, unde stăteam ca niște baștani ce eram pe vremea aia.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult