Foto: Profimedia Images
Când am ajuns prima oară în Londra și am dat de toate magazinele de aici, parcă eram o vacă disperată de foame, care nu mai văzuse iarbă în viața ei. Intram în mall-uri și mă plimbam ore întregi, cumpărând aiurea tot ce-mi pica sub ochi. Nici Ana nu a fost mai brează, m-a ajutat conștiincioasă să umplem casa cu cele mai inutile lucruri din lume. Și nu veneam niciunul de pe uliță, cum să vă zic... Mai văzuserăm și noi magazine, mai ieșiserăm din țară, una, alta, nu eram chiar crescuți la stână. Ne trecuseră ceva bani prin mâini amândurora, dar niciodată destul de mulți încât să putem cheltui după pofta inimii, fără să ne facem probleme că, din cauza unei perechi de pantofi sau a unei vacanțe, o să fim nevoiți să mâncăm pâine cu muștar restul lunii.
Tocmai asta era. Dintr-o dată, ne-am trezit că locuiam în ditamai orășoiul, expert în tocat banii și timpul. Londrei nu-i pasă că tragi ca nebunul toată săptămâna ca să faci suficiente lovele pentru a avea traiul la care ai visat mereu. Nu o pasionează faptul că noi eram doi analfabeți financiar, veniți dintr-o țară în care trăitul de pe azi pe mâine e întipărit în ADN-ul poporului. Până atunci, făcuserăm și noi ce învățaserăm de la ai noștri: trebuie să trăim azi, mâine mai vedem. N-avem, ne împrumutăm. Nu economisim nimic, oricum n-avem niciodată destul ca să o scoatem la capăt până la următorul salariu. Ce-i în mână nu-i minciună și alte proverbe și zicători care ne-au compromis orice șansă la o minimă educație financiară. Așa am trăit mereu, după niște reguli nescrise și falimentare: ne descurcăm noi cumva, important e să mai păcălim o zi.
Ei bine, dintr-o dată am început să câștigăm mult mai mulți bani decât o făcuserăm și eu, și Ana, vreodată. În fiecare vineri, intrau lirele în conturi ca nebunele, de parcă se făceau singure. Aiurea, munceam amândoi ca disperații, fericiți că aveam, în sfârșit, ce cheltui, pe măsura frustrărilor noastre moștenite din generație în generație și a fanteziilor consumeriste care până atunci ne fuseseră hrănite doar cu pipeta. Hai să fim serioși, ce știuserăm până atunci? Că a-ți cumpăra o pereche bună de blugi, un laptop sau o pizza înseamnă o viață decentă. Fuseserăm educați că trebuie să fim mulțumiți dacă avem un job care plătește mâncarea, întreținerea și un chilot nerupt. Aia conta, să fim săraci doar cât să nu ne ghiorțăie mațele de foame și să ne permitem un pachet de țigări. Granița subtilă între sărăcia cruntă și sărăcia light. Cât timp jonglam pe firul de ață dintre ele, eram bine, nu trebuia să ne facem probleme deosebite. Și mai știam un lucru: viața nu este despre confort și plăcere, ci despre a o scoate la capăt cumva. Despre supraviețuire cu orice preț, provizorat etern, abandonarea oricărui vis pentru un kil de salam și un sac de cartofi pus la păstrare pe balcon.
Și cum altfel să fi fost, cum să te gândești la viitor, când noi nu aveam nici măcar un prezent stabil? În astfel de condiții, nu te poți gândi cu seriozitate la economisire, bugete, echilibru. Chiar și atunci când începi să câștigi mai mulți bani, rămâi prins în același model catastrofal. Cu surplusul încerci doar să umpli niște goluri fără fund: mâncare mai multă, obiecte inutile, investiții proaste, afaceri care în loc să-ți ofere o șansă, te înfundă pentru ani de zile.
Fix în punctul ăla eram eu și Ana în urmă cu 6-7 ani. Încă nu ajunseserăm să câștigăm foarte bine, însă cât produceam atunci era suficient ca să ne ofere iluzia că, în sfârșit, ne puteam îndeplini poftele. Iar poftele astea erau multe și costisitoare, pe măsura mulților ani în care fuseserăm nevoiți să înghițim în sec. Mergeam în magazine și cheltuiam enorm, fără rost și într-un ritm amețitor. După fiecare sesiune de shopping, ne simțeam vinovați, însă nu ne puteam opri. Ne promiteam unul altuia că gata, că e suficient, dar o luam de la capăt. Încercam să umplem cu obiecte gurile flămânde ale sufletelor noastre, crezând inconștient că dacă vom arunca suficient de multe în hăurile fără fund, vom fi, în sfârșit, fericiți. Încercam cu disperare să rupem blestemul generațional al lipsei, al sacrificiului nesfârșit, al înghițitului în sec, al privitului cu jind către ceilalți, către cei care-și permiteau ceea ce nouă ne va fi pe veci refuzat. Câți dintre noi nu am simțit frustrarea de a nu ne permite să trăim omenește? Poate că unii dintre voi ați fost privilegiați, poate că proveniți din familii avute, care n-au fost nevoite să vă explice că și sărăcia este un fel de a trăi. Habar n-am. La noi n-a fost așa. Și nu vă gândiți că am făcut vreodată cu adevărat foamea sau că am dormit prin bordeie. Nu. Doar că niciodată ai noștri nu și-au permis să ne ofere mai mult decât minimul necesar și nici nu au știut să ne învețe că trebuie să ne dorim totul în lumea asta (și nu doar în cealaltă). Nu numai firimiturile care cad de pe mesele altora, ci un loc alături de ei. Nu ne-a învățat nimeni că merităm, ci doar să zicem mersi dacă avem voie să respirăm.
Ce să vă spun, am cheltuit la rupere când am ajuns în Londra. Și nu doar o lună, două. Nu doar un an-doi. Am ținut-o așa multă vreme, într-un delir pe jumătate vis, pe jumătate coșmar. Plăcere dublată de vinovăție, fericire iluzorie strivită de nimicnicie, de sentimentul criminal că oricât ai cumpăra, nu poți plăti suferința aia depusă în mintea și-n sufletul tău ca o șapă de ciment pe care nu o mai poate sparge niciun pickamer. Oricât am căutat, nu am găsit dop pentru gura sufletului. Haine cu nemiluita, electrocasnice, ceasuri, milioane de răhățișuri de care niciodată nu am avut nevoie, mese la restaurant și câte și mai câte. Niciodată nu am făcut o socoteală și nici nu ne dorim cu adevărat să facem. Ar fi prea dureros. Prostia, chiar și când are resorturi explicabile, tot doare. Și asta tot o formă de negare e. Tot o formă de suferință. De-abia atunci am văzut fața cu adevărat hâdă a disperării: să cumperi tot ce ai visat vreodată și să doară mai tare ca înainte. Să epuizezi tot ceea ce credeai că te poate ajuta să-ți peticești inima, însă nu faci decât să ți-o sfâșii, până la capăt, în două.
De-abia atunci am văzut fața cu adevărat hâdă a disperării: să cumperi tot ce ai visat vreodată și să doară mai tare ca înainte. Să epuizezi tot ceea ce credeai că te poate ajuta să-ți peticești inima, însă nu faci decât să ți-o sfâșii, până la capăt, în două.
Am fost aseară cu Ana la plimbare într-un mall din apropiere. Am mers acolo doar pentru că a plouat toată ziua și voiam să ieșim din casă. Am intrat prin magazine, ne-am arătat unul altuia lucruri, însă nu am cumpărat nimic. Absolut nimic. Și nu pentru că ne-am impus asta, ci pentru că nu mai avem nevoie. Nu pentru că nu ne mai lipsește nimic, ci pentru că, pur și simplu, putem să trăim și fără lucrurile alea, fără să simțim că ne privăm de ceva. Și nu a fost prima oară. Ni se întâmplă des în ultima vreme. Nu mai simțim nevoia să cumpărăm, stăm de vorbă despre nevoile noastre, ne calculăm veniturile și cheltuielile, încercăm să economisim fără să ne luăm de la gură. Ce drum lung am parcurs până aici, ne spunem, râzând ca doi proști, în timp ce ieșim dintr-un magazin fără să cărăm după noi sacoșe cu pantofi și cămăși, cu roboți de bucătărie și sisteme de sunet. Scump mai e și tratamentul pentru sărăcie, dragi prieteni. Nu cred că mi-a fost vreodată mai greu să mă vindec de-o boală, drept să vă spun. Am plătit cu bani grei traume de care nici măcar nu știam că suferim, am încercat să lipim răni sângerânde cu plasturi făcuți din bancnote, am tăiat în carne vie cu carduri de credit. Dar poate că asta a fost calea, un purgatoriu dulce-amar din care ori ieșeam în patru labe, striviți de prostie, ori învățam, în sfârșit, să pășim cu capul sus și să învățăm, în sfârșit, că, dincolo de toate, avem dreptul de a alege. De a alege să nu mai hrănim monștrii, de a ne despărți de ceea ce ne face să suferim, de a ne întoarce, în sfârșit, la ceea ce suntem. Goi, fericiți sau mai puțin fericiți, mulțumiți, cel puțin, că încă suntem în viață.
Am ieșit din Blue Water, mall-ul cu statui și scări în spirală, în ploaia ce nu mai contenea să cadă. Am privit stâncile albe ale Dartford-ului, verdele intens al copacilor, cerul cenușiu și dens, ca un ocean pregătit de furtună. Și mi-am spus, în timp ce ne îndreptam spre mașină, că pentru toate astea meritase să venim până aici, în seara asta ploioasă.
Articol publicat inițial pe pagina de Facebook a autorului.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ar trebui să te limitezi la familia ta. Nu mai extinde cugetările tale la întregul popor pentru că nu cred că ai făcut studii statistice ca să tragi astfel de concluzii. Un articol patetic, dar cine a rezistat să citească "În căutarea timpului pierdut" (Marcel Proust), bănuiesc că poate să înghită și articolul de față.
Dar unde este problema, de ce atita ura ? Pt ca X cistiga mai multi bani decit multi dintre noi ? Pt ca locuieste in Londra si nu in Berceni ? Pt ca a reusit sa paseasca pe treapta urmatoare a bunastarii? Este rau sa ai o viata indestulata, fara griji, fara lipsuri ? Mai bine ``sarac si cinstit`` cum zicea to´arshu Iliescu` ? Dar de ce nu bogat si cinstit ??
Sincer imi e ciuda pe autor dar nu pt ca o duce mai bine decit mine ci pentru ca nu o duc si eu la fel de bine. Si asta ma motiveaza sa merg inainte. Ca daca moare capra vecinului, eu tot pirlit ramin.
...mama ei de capra....!
Nu inteleg cum nu le e rusine sa spuna ce spun despre familiile lor.
Eu am crescut intr-o familie normala, cu parinti care traiau probabil doar putin peste medie intr-un orasel de provincie. Unde si cei care traiau sub medie, si cei care traiau bine peste medie, traiau cat de frumos posibil, nu de pe azi pe maine, si in nici un caz fara un plan de viitor. Si in nici un caz simtindu-se inferiori altor natii, care aveau magazine mai multe, cu mai multa marfa si cu mai multi bani pentru chetuiala. Pentru ca nu despre asta e vorba.
Si asta nu e nimic, daca stau si ma gandesc la bunici, care au trait vremuri foarte grele, s-au trezit aruncati fara voia lor in lumi brutale si necunoscute si totusi au trait frumos, intelept, agonisind si cladind zi de zi.
Pentru ca despre asta e vorba, sa iei fiecare zi cu bune si cu rele, sa iei tot ce e mai bun din asta si sa cladesti. Sa construiesti. Sa fi mandru de ceea ce esti. De ce educatie dai urmasilor.
Nu uitandu-te cu jind in curtea altor popoare, de care unii continua sa ne spuna ca sunt mai bune, mai destepte, mai generoase si asa mai departe.
Unele au parte de o mai buna educatie, in unele zone ale vietii, dar nu mai mult de atat. Si stau mai rau in altele.
Am calatorit destul de mult, cunosc oameni de pe tot globul, din toate categoriile sociale si stiu ca romanii au nevoie doar de mai multa incredere in ei insisi si mai multa bunavointa din partea celor care pot ajuta la accesul la o mai buna educatie (lucru cumplit de greu, in zilele noastre, in mai toata lumea, dar la noi ajuns la un nivel dramatic...) si vom fi bine!
Eu una sunt increzatoare si mandra ca sunt romanca, oricat ar incerca unii sa ma convinga de contrariul:-)
În ceea ce-l privește pe autorul articolului, pare că e exemplul tipic al emigrantului. Totul se învârte în jurul banilor și a bunăstării materiale. Altfel nu ar fi trecut deloc, nici prin criza inițială, de care acum se rușinează. OK, bine că măcar acum omul s-a trezit. A depășit prima fază. Să vedem dacă și când va trece la nivelul următor, acela în care chiar își găsește un ROST, un SENS al vieții sale, altul decât urmărirea bunăstării materiale. Până la urmă emigranții vor simți mai acut sau mai difuz faptul că bunăstarea materială (principala cauză a emigrării) NU E totul în viață. Iar unii dintre ei vor trece prin adevărate crize existențiale, pe care le vor depăși sau nu, depinde de la caz la caz.
Unii se trezesc si incep sa cheltuie rational si cu lista, dupa nevoi si utilitate.
Asta e din ciclul banii nu aduc fericirea; sau din ciclul nu mai risipiți resursele planetei. Îmi pare rău, dar vreau să trec și eu prin experiență asta stâșietor de tristă de a cheltui fără griji și abia apoi o să devin înțeleaptă.
Sunt curioasă ce fac acum cei doi nefericiți cu purcoiul ăla de bani. Bănuiesc că pun la ciorap, ciorapul modern, bineînțeles. Ca să facă ce, apoi? Să îi cheltuiască!
Auzi, fața hâdă a disperării... Să trăiești în Londra, să ai bani grămadă și să te tăvălești de durere de parcă ai fi în Siria sub teroare.
Am calatorit destul in viata aceasta a mea si sper sa o fac si de acum inainte, atat cat sa inteleg ca la alte popoare e autenticiate si calitate si traditii adevarate la care participa natia pe deplin constienta, pe cand la noi e fatarnicie, fals si patriotism de fatada.
"Ei bine, dintr-o dată am început să câștigăm mult mai mulți bani decât o făcuserăm și eu, și Ana, vreodată. În fiecare vineri, intrau lirele în conturi ca nebunele, de parcă se făceau singure."
As vrea sa aiba toti romanii sansa sa le intre in cont suficienti bani pentru o viata decenta si sa aiba parte toti romanii de salarii bune (aici nu vorbesc de sectorul IT care e mereu scos la inaintare sau cele cateva posturi in multinationale) si as vrea ca toti romanii sa-si permita sesiuni de cumparaturi si o viata mai buna cladita pe munca cinstita. As vrea sa avem forta de cumparare pentru ca ea pune in miscare motorul economiei, as vrea sa simtim ca traim cu totii in aceasta tara. Din pacate simt ca traiesc aici doar lichelele, interlopii, infractorii, smecherii si politicienii. Restul, se chinuie.
"Dan Bursuc are legături puternice în lumea interlopă din România. Îi este naș șefului clanului Sportivilor. Însă acest lucru nu pare să îi fi adus imunitate totală.
Mircea Nebunu l-a amenințat la un moment dat pe nașul său că îl bate până îl bagă în spital din cauza unui copil de politician.
Dan Bursuc, amenințat de propriul fin pentru un copil de senator
Mircea Nebunu a fost sunat de un senator care i s-a plâns că fiul său a fost dat afară de bodyguarzii unui restaurant din București unde avea concert Dan Bursuc.
Toată povestea a fost spusă de interlopul Mircea Băluș (Nebunu) prin intermediul unui live făcut pe Facebook, în care le-a transmis bodyguarzilor de la restaurantul respectiv că îi așteaptă la stadionul Ghencea pentru a regla conturile printr-o ”luptă dreaptă, fără poliție sau mascați” pentru că îl dăduseră afară pe copilul de parlamentar." https://newsweek.ro/actualitate/
De unde are un senator numarul de telefon al unui interlop? Cine sunt toti acei insi enumerati mai sus? Eu nu stiu, nu-i cunosc, dar se pare ca politicul ii stie bine. Probabil si politia care-i apara. Pentru politic.
Multa mizerie varsata in capul unui popor manelizat de aceasta presa mizera, de politicul corupt pana in maduva oaselor si vine unul sa-mi spuna cum e cu lirele care curgeau in conturi, cheltuite in magazinele din Londra.
Imi e scarba.