Incursiune în Țara-Care-Nu-Există. Tiraspol, de la Lenin la Harry Potter

„De-ai curge tu, Prutule,

De-ai curge pe Nistru,

Să nu mă mai desparți

De frații mei”.

(Grigore Vieru)

„Ne vedem la tanc”. E reperul pe care Vitali, ghidul nistrean, ni l-a dat cu o seară înainte de a porni spre Tiraspol. Nu la vreun turn cu ceas, nu la statuia vreunui ilustru scriitor sau lângă vreun palat în stil baroc. Bănuiam că excursia în Transnistria va fi diferită față de orice altă destinație vizitată până acum, știam că e unul dintre acele locuri din Europa răsăriteană cu conflicte înghețate, nu îngropate, însă voiam să aflu cum se traduce acest lucru în viața cotidiană a locuitorilor săi.

Plecarea spre Tiraspol e dimineața devreme, din autogara centrală din Chișinău, aflată peste drum de piața alimentară a orașului. Biletul, cumpărat de la ghișeu, costă 75 de lei moldovenești, aproximativ 20 RON. Urc în microbuzul cu steagul roșu-verde-roșu pe plăcuța de înmatriculare. De pe o foaie A4 scrisă în limba rusă, deslușesc cu Google Translate că suntem „deserviți” de șoferul Serghei Vasilievici, un bărbat între două vârste, chel, cu o privire goală și mâini butucănoase. Microbuzele spre Tiraspol pleacă la fiecare jumătate de oră; în realitate, însă, când se ocupă toate scaunele din mașină.

Până la ieșirea din țară, drumul e plin de hârtoape. Încerc să dorm, dar nu am nicio șansă. Mașina oprește din când în când pentru a prelua noi călători, deși nu mai sunt locuri nici în picioare. Urcă o doamnă cu un Chihuahua bătrân, cu ochi lăcrimoși, înfășat într-un prosop. Urcă un bărbat care vorbește încontinuu la telefon în rusă. O sacoșă cu legume și brânză moale, de casă, se odihnește pe piciorul meu stâng. În mașină miroase acru a sudoare și a cozi de ceapă verde. Totul îmi amintește de transportul cu maxi-taxi pe ruta Hârlău-Iași, de la începutul anilor 2000. În stânga și dreapta șoselei, se întind lanuri de rapiță, șanțuri împroșcate cu maci aprinși și terenuri agricole din care răsar tulpini de cartofi ce mă poartă cu gândul la „Toba de tinichea”.

Sunt 77 de kilometri până în capitala Pridnestroviei sau Republicii Moldovenești Nistrene, denumirea oficială, dar drumul durează mai bine de o oră și jumătate. Ajungem la punctul vamal moldovenesc, păzit de un tânăr cu față de copil, îmbrăcat în uniformă militară și cu arma la piept, lângă bocancul căruia doarme un maidanez. Înaintăm și oprim la gheretele cu steagul Transnistriei. Înainte de a coborî din microbuz, șoferul se întoarce spre mine și îmi spune sever: „No foto-video. Problem!” Dincolo de geamul îngust, la care trebuie să mă aplec, ofițerul îmi examinează pașaportul și mă întreabă: „Aznâpoi?” Mă uit cu ochii mari la el, dau din cap că nu înțeleg. Repetă întrebarea și abia atunci realizez că vrea să știe dacă mă întorc azi. Îi confirm. În timp ce-mi întinde pașaportul și tichetul de acces în țară, îmi complimentează bluza cu model tradițional: „Frumos". Pentru că Nistrenia nu e recunoscută oficial de nicio țară din lume, nici măcar de Rusia, vameșii nu au voie să pună ștampila pe un pașaport străin, dar dau un tichet pe care, teoretic, trebuie să îl returnezi când te întorci.

Dincolo de graniță, nu mai văd decât litere chirilice. Traversăm Nistrul; fluviul curge leneș și indiferent între malurile acoperite de sălcii. Trecem pe lângă o benzinărie Sheriff, apoi prima localitate nistreană este Bender, cunoscută și cu toponimul Cetatea Tighina, atestată din vremea lui Ștefan cel Mare. Bender a fost și scena înfruntărilor sângeroase dintre nistreni și moldoveni, la începutul anilor ‘90, în care și-au pierdut viața peste o mie de oameni, militari și civili, din ambele tabere. Rusia a trimis atunci peste 12.000 de soldați ca să restabilească „pacea”, pe care a „uitat” ulterior să îi retragă. Azi, pe teritoriul republicii separatiste, mai sunt în jur de 2.000 de soldați ruși pentru „menținerea păcii”.

Coborâm din microbuz la piața de legume și fructe din Tiraspol. E închisă pe 1 iunie, dată la care și de partea aceasta a Nistrului se sărbătorește Ziua Copiilor. Un bărbat cărunt, cu ochi albaștri, de bunic care le face nepoților leagăne sub cireșul din curte, mă abordează în limba română și mă conduce până la semafor. „Domniță, oameni sunt peste tot, oamenii trăiesc în pace și aici, și la Chișinău. Să fie pace, asta-i tot ce contează”, îmi spune înainte de a-mi indica să o iau pe lângă catedrala orașului și să o țin tot înainte până la parcul central, unde se află tancul.

Pe aleile parcului, copiii aleargă, joacă șotron, mănâncă vată de zahăr ori stau cuminți să fie pictați pe față; pe garduri sunt înșirate simboluri comuniste, inclusiv cel mai cunoscut dintre ele - secera și ciocanul. Peste drum, un grup se pozează în fața statuii grandioase a țarinei Ecaterina cea Mare, datorită căreia a fost înființat orașul Tiraspol. Pe esplanada unei clădiri masive, în stil brutalist, despre care presupun că e un fel de casă de cultură, sunt adunați o mulțime de copii și părinți la un spectacol de 1 iunie. O fetiță talentată cântă un pasaj celebru din Anastasia, animația care ficționalizează destinul mezinei Romanovilor, ucisă de bolșevici în timpul Revoluției din octombrie 1917. Vântul care abia adie mișcă imperceptibil cele trei steaguri uriașe ce domină intrarea în parc: al Republicii Nistrene, al Rusiei și al Abhaziei.

Pe colina care domină peisajul se înalță, ca o candelă, un mausoleu dedicat eroilor căzuți pe front, lângă care se află tancul. Nu am niciun dubiu că tânărul înalt, cu șapcă neagră, este Vitali, ghidul nostru. Fără o introducere prea lungă, ne informează, într-o română stâlcită completată cu cuvinte englezești, că ceea ce vom afla pe durata acestui tur nu este „biased”; părinții lui sunt moldoveni, el s-a născut în Tiraspol, a locuit câțiva ani în Marea Britanie, dar s-a întors „acasă” pentru a face turism. Primește vizitatori din toată lumea, dar mai ales din Polonia, Germania (fosta RDG) și chiar și din Australia. Cei mai mulți sunt atrași aici de ceea ce văd în social media, unde unii influenceri înfățișează cu precădere aspectele senzaționale, adesea negative, ale Transnistriei, în goana după reach și like-uri. Însă, să vii în Nistrenia este la fel de sigur ca o călătorie în Chișinău, spune el. În plus, soldații care păzesc astăzi granițele teritoriului nu mai sunt – cei mai mulți dintre ei – ruși get-beget, ci nistreni care au primit cetățenia rusă. Cât privește relația cu Rusia, ei bine, Rusia e „fratele” mai mare, dovadă stă steagul arborat lângă cel nistrean pe toate clădirile oficiale, la fel cum în România e arborat steagul Uniunii Europene.

Însă, deși depinde în mod critic de resursele rusești și mai ales de gazul rusesc - pe care îl primește gratis -, oficial, Transnistria a mers pe cartea neutralității în contextul războiului din Ucraina. Neoficial, subliniază Vitali, unii nistreni s-au înrolat de partea Rusiei. Pentru ucraineni, Tiraspolul a fost văzut de la început ca un ghimpe în coastă, iar frontiera de la Odesa, oraș care se află la aproximativ 100 km de „Capitală”, a fost întărită de teama că Moscova va comasa trupe în Transnistria pentru a lansa atacuri de aici. De altfel, nu e un secret că regimul de la Tiraspol – unde se mimează democrația prin alegeri libere – este vasal Kremlinului. Mica republică autoproclamată este condusă de un regim centralizat, dominat de câteva figuri politice și un monopol economic, prin grupul de firme Sheriff. Surprinzător, dar Partidul Comunist este interzis prin lege, în ciuda faptului că însemnele comuniste sunt afișate peste tot. Omniprezentă este și figura lui Lenin, atât în Tiraspol, cât și în afara orașului.

Vitali ne dă întâlnire cu un coleg de-ai săi; blond, pirpiriu, volubil, curios să afle totul despre noi, cu ochi iscoditori în spatele ochelarilor de soare RayBan, Andrei este opusul lui Vitali. Vorbește și mai stâlcit limba română și ne face semn să urcăm în mașină, de unde plecăm să vizităm un sat aproape lipit de Tiraspol. În Sucleia, oprim în fața școlii cu program sportiv, unde cei doi bărbați ne arată câteva „mozaice” pe fațada clădirii, ce înfățișează diverse sporturi: haltere, gimnastică, caiac, înot. Terenul de sport e năpădit de buruieni. În curtea școlii ne întâmpină o altă statuie a lui Lenin, disproporționată, care, în alte timpuri, ar fi fost un motiv suficient pentru ca autorul să sfârșească în gulag. Capul prea mare, cu trăsături care nu au nimic în comun cu figura revoluționarului bolșevic, e așezat aproape direct pe un trunchi prea scund. Vitali ne spune că e rezultatul unui act de vandalism; cineva, nu se știe cine, a distrus capul lui Lenin, iar autoritățile locale au fost nevoite să caute rapid un sculptor ca să rezolve criza. Rapid nu a însemnat, însă, și bun.

Pe drumul de întoarcere, Vitali ne explică că sistemul lor de învățământ e organizat după regulile din Rusia, ceea ce înseamnă că elevii termină liceul în clasa a XI-a. Există și două școli cu predare în limba română, deci care includ și examenul de bacalaureat într-a XII-a, în Tiraspol și în Bender; cei care termină studiile în aceste școli aleg adesea universități din Chișinău sau Iași. Totuși, cei mai mulți copii nu au resurse ca să meargă la școli în alte țări, așa că aleg universitatea de stat din Tiraspol, care funcționează încă din 1930. Andrei ne lasă pe toți în fața universității și dispare la fel de subit cum a apărut. Nu am timp să îmi pun prea multe întrebări pentru că în fața universității, în locul unde m-aș fi așteptat să-l văd tot pe Lenin, se află... Harry Potter. Statuia micului vrăjitor inventat de J.K. Rowling, ținând o carte într-o mână și bufnița în cealaltă, a fost instalată la inițiativa conducerii universității, ca simbol al tuturor studenților.

Nu departe de universitate se află și singura librărie din oraș, în care întreb de poeziile lui Vieru. Doamna cu părul tuns scurt din spatele tejghelei scutură capul vehement și îmi arată, în schimb, niște magneți și cartoline drept suvenire. Nu am prea multe opțiuni, dar nici nu vreau să ies cu mâna goală, așa că ignor cartolinele cu tancuri și aleg una cu harta „țării” și o alta pe care scrie: Keep calm and recognize Pridnestrovie.

Pentru nistreni, viața în republica lor nu e deloc calmă; locuri de muncă nu prea sunt în afară de agricultură, industrie nu mai au ca pe vremuri, când existau oțelării și textile. Ca să-și cumpere un apartament de aproximativ 80 de metri pătrați în Tiraspol, o persoană are nevoie de cel puțin 30.000 de dolari, bani care nu sunt ușor de pus deoparte. Tocmai de aceea, mulți aleg calea străinătății pentru a-și face un rost. Înainte de războiul din Ucraina, Rusia era principala destinație, dar azi nici Federația Rusă nu o mai duce atât de bine din punct de vedere economic, ca urmare a conflictului și sancțiunilor economice.

Prin urmare, oamenii se îndreaptă mai ales spre țările vestice, unde câștigă mult mai bine decât ar face-o în această parte a lumii, și trimit bani celor rămași acasă. Pentru a călători în străinătate, cetățenii Transnistriei trebuie să își facă pașaport moldovenesc; în afara „țării” lor, pașaportul nistrean, cu stema țării pe copertă, este doar un carnet fără valoare. Și rublele nistrene sunt hârtii bune de aprins focul, fără însemnătate peste granițe, unde nici măcar nu pot fi schimbate. Până acum câțiva ani, monedele erau din plastic – asemeni celor folosite la Monopoly – singurele de acest fel din lume, azi retrase din circulație. În schimb, ca vizitator în Tiraspol, nu poți plăti nicăieri cu card internațional și nici măcar cu lei moldovenești.

Bulevardele principale – Lenin sau Strada 25 octombrie 1917 (data pe vechi a declanșării Revoluției Bolșevice) – sunt îngrijite, cu spații verzi curate, trandafiri și alei străjuite de tei înfloriți și platani umbroși. Principalele instituții statale sunt concentrate de-a lungul lor: primăria cu coloane verzi-portocalii, în fața căreia sunt instalate bustul lui Lenin și panoul de onoare cu pozele cetățenilor de vază; teatrul în care se joacă piese în limba rusă și locul unde a fost proclamată Republica Moldovenească Nistreană; cinematograful cu filme ca Diavolul se îmbracă de la Prada; palatul de cultură; opera; școala de muzică. Toate au arhitectură de inspirație fie țaristă, fie sovietică. Însă, dacă te abați de la drumul principal, întâlnești case pitice cu fațade scorojite; o fostă fabrică, azi abandonată; parcul Victoria cu o roată uriașă înțepenită și leagăne ruginite. Pe marginea străzii, vezi bătrâne care vând buchete de garofițe și iasomie, din găleți de plastic, ori kvas, băutură din pâine prezentă în toate țările foste sovietice.

„Turul nostru s-a mântuit”, spune Vitali înainte de a-și lua rămas bun de la noi. Ne strânge mâinile, ne urăm „noroc” reciproc și, înainte de a dispărea pentru totdeauna din viețile noastre, ne recomandă pentru prânz restaurantul „Înapoi în URSS”, punctul culminant pentru turiștii din lumea capitalistă. Localul e într-o curte umbrită de nuci; deasupra terasei flutură steagurile fostelor republici sovietice. În interior, ne întâmpină din nou Lenin: bustul lui Lenin, statuia lui Lenin, poze cu Lenin în mărime naturală. Muzica e în limba rusă și are ceva din melancolia cântecelor Marinei Voica. În jurul nostru, printre mașini de scris și aparate de radio vechi, sunt doar turiști străini. Meniul e destul de bogat și include chiar și icre de sturion. Cu totul, masa - care înseamnă un fel principal, o băutură și desert - nu costă mai mult de zece euro de persoană, plătită în ruble nistrene.

O luăm din nou pe Strada Lenin spre autogară. Trecem pe lângă un magazin în care se vând vinuri transnistrene și divinul (coniacul) Kvint, mândria locală; de altfel, pe una dintre cartolinele-suvenire scrie „We make cognac, not war”. Biletul retur e mai scump cu 30 de lei moldovenești. Din nou, când se ocupă toate locurile, microbuzul o ia din loc. Părăsesc Tiraspolul fără niciun regret și cu dorința de a ajunge mai repede în Chișinău, unde mă simt aproape de casă. Deși pe internet scrie că în jur de 130.000 de suflete trăiesc în Tiraspol, nu reușesc să înlătur senzația că am scăpat dintr-un oraș cu fantome. Trec din nou Nistrul și o întrebare îmi stăruie în minte: cine-i va mântui pe acești oameni de nălucile trecutului?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp