-Da. Nici știința, nici religia, nici arta, nu pot răspunde la întrebările fundamentale: ce suntem? Suntem? De ce suntem? De ce așa și nu altfel? Ce este-această lume, Otilia să-mi spui...
Și atuncișa, crede fiecare după cum îi e felul: unii în Dumnezeu, alții în Multivers, alții în Shakespeare. Că așa vor ei.
-Marin Sorescu are o poezie în care Shakespeare e Dumnezeu. Face lumea în 7 zile.
-Da, dar e un Dumnezeu muritor.
-Ei, așa e în poezie. Biblia ne spune că Dumnezeu e nemuritor. Și că o să fim și noi, ăia care merită.
-Bun. Hai să reflectăm puțin la chestiune.
-Înainte să te pornești tu, spun și eu ceva...
-Spune, Asulică.
-Eu, când eram mic, credeam că dacă oamenii sunt ținuți în picioare, să nu cadă, nu mor. Singurii morți pe care-i văzusem erau inși împușcați în filme, care se prăbușeau frumos. Și, în capul meu, moartea însemna să ajungi la pământ. Nu cazi, rămâi viu. Când credința asta mi-a fost spulberată, mi-am zis că e destul să rămână omul cu ochii deschiși ca să nu moară.
-Da. Poate că înainte să învețe alfabetul, copiii ar trebui duși din clasa întâi la morgă. Și apoi, într-o noapte cu stele, pe câmp. Poate că așa ar înțelege să-și trăiască viața altfel.
Carevasăzică, ai murit, ai putrezit, în caz că n-ai fost ars. Nu mai ai corp, nu mai ai organe de simț, creier nexam. Și totuși, pe lumea cealaltă, o să ai viață veșnică.
... Auzi, știi ce mă gândesc, poate că lui Stephen Hawking i-o fi fost mai ușor când a murit, era obișnuit cu lumea cealaltă, că el nu mai avea corp de mult...
-Probabil. Dar atuncișa, putem să ne gândim și la cei care își petrec o bună parte din viață citind cărți. Când citești o carte, trăiești fără ajutorul simțurilor, fără corp, doar cu ochii. Dar și văzul e redus la șiruri monotone și paralele de litere, când cartea nu e cu poze. Și ei sunt mai pregătiți pentru moarte, mai ales că a citi înseamnă a sta de vorbă cu morții și cu necunoscuții...
Atenție, viața veșnică e și pentru păcătoșii cei mai negri, nu numai pentru cei buni și virtuoși – doar că unii și-o petrec în rai, ceilalți în iad. Creștinismul nu acceptă dispariția pur și simplu, des-ființarea individului uman, neantul. Și comunismul o refuză. Când murea un tovarăș cu munci de răspundere, anunțul oficial nu folosea niciodată verbul a muri. Nici măcar a deceda. Se spunea „a încetat din viață”. Un verb slab, a înceta, combinat cu contrariul morții, viața. Viața asta. Se inducea astfel ideea că tovarășul s-a dus „dincolo” cu alte însărcinări, stabilite de Partid.
Marii poeți, în schimb, simt neființa: „Va geme de patemi, Al mării aspru cânt, Ci eu voi fi pământ, În singurătate-mi”. Dacă cei care țin morțiș la ideea că Eminescu credea în Dumnezeul biblic mai pot găsi câte un vers de care să se agațe, când e vorba de viața de după moarte, nicio șansă, poetul e implacabil: „Când sorii se sting și când stelele pică, Îmi vine a crede că toate-s nimică. [...] Ș-atunci de-a fi astfel... atunci în vecie, Suflarea ta caldă ea n-o să învie, Atunci graiu-ți dulce în veci este mut... Atunci acest înger n-a fost decât lut. [...] De e sens într-asta, e-ntors și ateu, Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.”.
Sau, dacă vrei, cum zicea marele poet cașghir: „Lacrimă-n ploaie. Lumânare-n soare. Fulg în ninsoare”.
Să revenim. Presupunem că viața, lumea de apoi, este. Bun, dar cum este? Înțelegem că sufletul nu moare. Dar ce face, trăiește? Vede, pipăie, miroase, aude, gustă fără corp? Gândește, fără creier? Își amintește? Îmbătrânește? Mai poate fi trist sau vesel? Mai poate iubi pe cineva?
(urlet de maimuță)
Și întrebarea cea mai pârdalnică: i se mai întâmplă ceva? Viața înseamnă mișcare, evoluție, schimbare, întâmplare. Înseamnă noroc și ghinion, soartă și destin. Destinul meu a fost mâncat de soartă, a zis bișnițarul superfumător Dan Iosif, revoluționar autentic în `89, pe baricada de la Inter, mort senator, de cancer la plămâni. Pe lumea cealaltă o fi invers, destinul – același pentru toate sufletele fericiților, veșnica fericire, același pentru sufletele păcătoșilor, chinul veșnic – elimină orice strop de soartă?
-Adică, zici că nu poate exista viață după moarte?
-Nu pot să contrazic ipoteza că sufletul (care nu știm ce este, nu s-a descoperit în om nici urmă din el) ar fi nemuritor. La fel de bine se poate spune că este nemuritor ceva numit fuflet. Nu poți nici să infirmi, nici să confirmi o astfel de propoziție, nu e decidabilă. Cum nici despre Dumnezeu nu se poate spune că este, sau nu este, câtă vreme nu avem o definiție ontologică a lui.
-Da, înțeleg. Totuși... dacă mă gândesc la mine, nu la om, nu la toți oamenii, că nu-i cunosc, nu știu ce simt ei, ce gândesc, și caut să văd dacă am ceva cam ca sufletul... Ceva nelegat de instincte, de dorințe, de nevoile corpului, de inteligență sau prostie, de ceilalți oameni... cel mai des revine în mine un sentiment al unei zile reci, de noiembrie târziu. Sau, poate, mai corect, o stare.
L-am văzut când am ajuns acasă, pe la 5 după-amiază. Un mâț mic, dungat, cu ochii deschiși. Zăcea culcat pe o parte; lăbuțele din față și le adunase la piept, cele din spate erau strânse cu coada între ele. Ciudat, pentru că pisicile, când își dau ultima suflare, se întind cât sunt de lungi. Părea întreg, nu lovit de vreuna dintre mașinile care accelerau în neștire pe străduța cu sens unic. Muște nu roiau pe el, era frig.
În fața casei mele, pe trotuar, e un copac înalt cât casa, crescut dintr-un pătrat de pământ lăsat în asfalt. E singurul copac din stradă, ceilalți sunt în curțile oamenilor. În susul și în josul străzii, asfalt, numai asfalt, cenușiu, spart doar de acea ferestruică orizontală prin care nu se vede cerul, se vede pământul cu puțină iarbă.
Acolo se dusese mâțul să moară. Și-a găsit un cimitir de o jumătate de metru pătrat, un mormânt pe pământ. Sau... văzându-l cum se ghemuise... m-a străbătut gândul că n-a vrut să facă mizerie pe stradă cu trupușorul lui, că s-a strâns în el însuși ca să acopere cât mai puțin loc în lumea din care pleca... murise, când nici nu trăise, cuminte, umil, să nu deranjeze...
Când l-am ridicat, ca să-l duc să-l îngrop în grădină, era deja turtit pe partea pe care se culcase, ca o jucărie de perete. N-am plâns. Dar o undă intensă, paralizantă, mi-a inundat ființa, mi-a împăienjenit vederea, mi-a decuplat toate simțurile, și creierul, nelăsând în mine decât o dorință imensă, atotcuprinzătoare, să mă îngrop cu pisicul, să nefiu împreună cu el, miliarde și miliarde de ani, până când nu vor mai fi nici pământul, nici soarele, nici Calea Laptelui...
Am trăit atunci, trăiesc și în clipa asta, dragă prietene, binele și dulceața neființei și veșniciei. Mai vorbim, acuma trebuie să plec.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
