Marin Sorescu – virusul Corona al poeziei
Prin 1992, se înființa, de către Fundația Culturală Română (aparținând Uniunii Scriitorilor), ediția română a revistei europene Lettre Internationale. Publicație cu ștaif, condiții grafice excelente, colaboratori străini și români, tot unul și unul.
Într-o seară, abia ce scoseserăm ziarul, sună telefonul, fix, că mobil încă nu era, închipuiți-vă. Alo, dom Popescu, Marin Sorescu la telefon. Am onoarea, maestre, zic, și când ziceam cuvântul maestre, chiar înțelegeam maestru, nu „Maestre!. Vorba asta scurtă este ca mângâierea porcului pe burtă”, cum îl răstignea Arghezi.
Domnu Popescu, uite care e treaba, iese acum o revistă nouă, cu titlu franțuzesc – „Da, maestre, știu, Lettre Internationale” – ei, nu vrei matale să fii redactor-șef? Am rămas oarecum rătutit: păi, asta e revista Uniunii Scriitorilor, și eu nu sunt membru, cum să fiu numit redactor-șef? Las că ești talentat, zice nea Marin, eu te pun („Eu te aleg, eu și bărbatul meu”, îmi fulgeră prin țeastă), de luni vii la Fundație să-ți iei postul în primire.
Uite-așa, țac-pac, cum ar zice un clasic. Maestre, articulez cu respect, eu sunt redactor-șef adjunct la Adevărul, cum știți, și nu vreau să renunț la ziar... A, păi, cine zice să renunți, revista apare trimestrial, mai dai din când în când p-acolo, îți aduci niște colaboratori, mai arunci un ochi, are cine să facă dârvala, poți să le duci pe-amândouă.
M-am scărpinat în chelie: „Domnule Sorescu, eu n-am făcut niciodată treburi amestecate, că ies prost toate. Vă mulțumesc, sunt onorat, dar rămân la slujba mea, la ziar, am luptat din greu pentru ea”.
Carevasăzică, pe scurt, nea Marin vrusese să-mi facă o sinecură cadou, ca să se plătească oltenește față de mine. Îi luasem apărarea în conflictul cu Uniunea Scriitorilor, cu Mircea Dinescu și Ana Blandiana în primul rând. Fusese dat afară din șefia revistei „Ramuri” de la Craiova, și asta publicație a Uniunii, de către un grup de „puciști” sprijiniți de „Centru”, între care mi-l amintesc pe unul ce se numea, fabulos, Bazăverde! O făcusem din pură admirație pentru opera scriitoricească a lui Marin Sorescu – în viu, nu-l întâlnisem niciodată. Valoarea sa de manager cultural era cel puțin discutabilă, fapt ce se va dovedi în cariera de ministru al Culturii...
În plin scandal, mă sunase să mă întrebe dacă face bine dându-și demisia din Uniunea Scriitorilor. Cred că da, am spus, s-a mers prea departe, nu mai văd cale de împăcare. Ușor de zis, mai greu de făcut.
„Domnu Popescu, nu prea știu cum se scrie o demisie, n-am mai scris niciodată, nu vrei dumneata să mă ajuți, că ești gazetar?”. „Cum să nu știți, scrieți o poezie-demisie și-o să fie perfect!”. A mormăit încurcat câteva clipe. „Ei, nu..., totuși e un act oficial, o să rămână la dosar (La dosar?... Cum suna expresia asta în gura lui Marin Sorescu!)... „Bine, atunci scrieți așa”. Și i-am dictat aproape cuvânt cu cuvânt lui Marin Sorescu un text, probabil singurul semnat de el care nu îi aparține, demisia din Uniunea Scriitorilor.
Îmi amintesc și acum gustul de cocleală pe care mi l-a lăsat redactorșefia ce mi-a oferit la troc poetul Marin Sorescu pentru că îl iubeam. De fapt, am priceput mai târziu, țintea prin asta să mă facă „omul lui”...
Apoi, lanțul de iubire, nu cu poetul, cu persoana Sorescu, s-a cam rupt. Numit ministru al Culturii în guvernul Văcăroiu, s-a remarcat prin niște hotărâri de recentralizare stupidă a zisei Culturi, clocite împreună cu aranjistul peceristo-pedeserist Octav Cozmâncă, precum și printr-un număr impresionant de voiaje în străinătate, wanderlust pe bani de la bugetul statului, din Scandinavia până-n SUA și China.
Vanitatea lui Marin Sorescu, dragostea lui de ighemoniconul puterii mi-a explodat în față într-o dimineață: pe treptele ministerului Culturii, vecin cu „Adevărul” în Casa Presei Libere (fostă Scânteii), descălecat dintr-o limuzină neagră, nea Marin urca țanțoș, urmat de un trepăduș care îi ducea servieta ministerială, să nu facă scurtă la mână! Mai întâi m-am cocoșat de râs. Pe urmă m-a lovit melancolia. În fine, meseria. Operațiunea se repeta în fiecare zi, așa că am trimis un fotoreporter să-l pozeze pe domnul ministru ca antemergător al bagajistului său „diplomatic”, cum merge olteanul cu femeia la spatele lui. Am publicat fotoreportajul pe larg, cu niște cuvințele așchietoare alături.
Nu peste mult timp, domnul Sorescu mi-a plătit-o, ca de la oltean la oltean („Și Oltul i-a plătit la fel/Cum l-au cântat și ei pe el”), după obicei: a scris un articol, sau într-un interviu, nu mai știu, în care, din „prozatorul de mare talent”, devenisem, printre alte probozeli, „un arivist veninos”. Să fie sănătos!
Dar n-a fost. S-a stins la numai 60 de ani, de ciroză. Iată cum am primit vestea morții lui:
Totul e invers
Trenurile nemțești sunt aidoma unor șalupe rapide, înaintând pe o mare ca oglinda. Din toată dezlănțuirea de forță mecanică nu ajunge la tine decât un tors de pisică. Interiorul, din plastic și metal cromat, e cufundat în liniște, ca o sală de operații; puținii care vorbesc o fac cu voce scăzută. Totuși, ceva merge mai prost decât cu 5 ani în urmă. Atunci eram aproape singur prin trenurile cu care străbăteam sudul Germaniei. Acum e destul de multă lume, nu ca vineri după-masă pe București-Ploiești, dar e. A venit recesiunea. Omul lasă VW-ul în garaj și ia trenul. Miile de miliarde de mărci pentru ossies (est-germani) apasă greu Germasnia de Vest.
Austria înseamnă o alterare fină, aproape insesizabilă, a peisajului. Ceva murdărie ici, niște zgârieturi dincolo, câte o uniformă ponosită... Începe să se simtă adierea Estului. La Viena ne mutăm într-un schlafwagen pentru București. Însoțitorul de vagon e un român iscusit, pe nume Sică, foarte ager în ciuda celor peste 100 de kile. Ne bagă în compartiment și ne întreabă: sticlă aveți? Ridicăm din umeri. Apoi, eu cred că ghicesc: am două sticle de vin nemțesc în geantă, scot una și i-o înmânez flăcăului. „Mersi”, zice înhățând-o, „da`nu de-asta. Nu știți?”. Ce să știm? Păi, bandiții. De la o vreme, între granița austro-ungară și Budapesta, pe lângă Györ și Hegyeshalom, bântuie niște bande de jefuitori de trenuri. Cu două săptămâni înainte, „urâții”, cum îi numesc însoțitorii de vagoane, goliseră de bani și haine un vagon plin cu sportivi. Poliția ungurească supraveghea zona cu elicoptere și degeaba, sârbii (croați, zic unii, albanezi, alții) reușeau să se strecoare mereu. Ai armă? – mă întreabă Sică. Scot străvechiul meu cuțit cu buton și îl deschid. Nu e bun, zice Sică, mai bine nu-l scoți, ăștia au niște cuțitoaie de dai în bâlbâială, ba unii au și pistoale. Pentru vagoanele de dormit, „sârbii” au alte metode. Mai întâi descarcă un spray paralizant prin sita de aerisire aflată lângă ușă. În spațiul strâmt, gazul îi scoate rapid din circulație pe ocupanții cușetei. Urmează deschiderea încuietorii cu ajutorul unei chei tubulare. Lanțul de siguranță, dacă e pus, îl saltă cu ajutorul unei sârme speciale. Iau ce-i de luat și se duc.
Sita de aerisire o astupați cu o pătură și crăpați geamul compartimentului, ca să nu vă sufocați, ne învață Sică. La lanț, aici e figura. Sică se duce în cușeta lui de la capătul vagonului și revine cu o sticlă de plastic, de apă minerală Bucovina, la jumătate de kilogram. Numai asta merge, ne asigură umplând sticla de la robinetul cușetei. Închide ușa, fixează lanțul de siguranță în culisă și înfige sticla cu dopul în jos între ușă și lanț, întinzându-l fest. Se proptește apoi în ușă, cu suta sa de kile – n-o mișcă mai mult de un centimetru. O lecție practică despre compresibilitatea practic nulă a lichidelor. Somn ușor.
Prima tentativă a fost chiar înainte de Györ. Se auzea cum se deschid pe rând ușile cușetelor goale din dreapta. Ajungând la noi, bat și apasă pe clanță. O dată, de două ori. Pe urmă se aude un glas mieunat: „Passport kontrole...”. Să fie grănicerii? Ceva nu se potrivește. Grănicerii unguri nu prea-i întreabă nimic pe cei care sosesc din Austria. Și dacă ar fi fost să vină, o făceau mai devreme, nu la un ceas după ce trecusem granița. Nu deschidem și bine facem. Cei din spatele ușii renunță fără să forțeze. Cei care încearcă în apropiere de Budapesta sunt mai hotărâți. Trag de la început de ușă, din răsputeri. Efectul Sică funcționează, deși plasticul sticlei pârâie sub apăsare. Individul e de o forță ieșită din comun, întrucât reușește să crape ușa un centimetru mai mult decât Sică. Din întunericul cușetei îl văd, în lumina chioară de pe coridor, o bucată de barbă neagră și un ochi. Se lasă păgubaș înjurând într-o limbă ciudată.
Pe la două noaptea vine Sică și ne eliberează. Gata, am ajuns în granița română, de aici mergem liniștiți, zice luându-și sticla înapoi. Vameșii români ni se par niște băieți tare simpatici. Uite cum se întoarce lumea pe dos. Ieșim din Ungaria, tărâmul tenebrelor nopții, și intrăm în țara lui Dracula, a vâlvelor, a știmelor, a ielelor, a moroilor bine crescuți – un liman al liniștii. Totul e atât de invers încât ceva trebuie să se fi rupt în mașinăria lumii.
La Brașov, tot Sică vine și ne spune: a murit Marin Sorescu, a venit un băiat cu-n ziar. Totul e invers.
N-am să știu, probabil, niciodată, cum arată virusul care, din „micile mizerii unui suflet chinuit” pe care vi le-am povestit, și din alte machiaverlâcuri de-ale lui Sorescu, a făcut să răsară o splendoare ca aceasta, din La lilieci:
De lapte
I
Ce-a păţit Mitru, după ce-a auzit fară să vrea vrăjile Ioncicăi? Că mi-adusei aminte.
Ea, călare colo pe-un sul de ţesut
Şi goală prin fân şi despletită, cu părul negru ponegru
Aşa-n vânt. - Şi el curios, de, ca omul.
De ce să n-asculte?
De ce să nu ia sama o ţâră?
II
Sclipea părul ei negru, sclipea pielea albă - era o muiere goală, mergea ca hala prin fânul înalt, numai floare. Spunea nişte vorbe. A ciulit urechea:
„Ţâr de la vaca lu Mardare.
Ţâr de la vaca lu Tăgărâlă.
Ţâr de la capra lu Tiuganu.
Ţâr de la oaia lu Grigore a lui Savu.
Ţâr de la vaca lu Bâţu,
Să vie laptele de la toate la vaca mea.“
III
El asculta după un mărăcine. -„Ce tot ţârâie, mă, fir-ar a relelor?“ Pe urmă i-a dat în gând că o auzise,
O cunoscuse, era Ioncica lu Moise.
Ea îi da înainte:
„Ţâr de la vaca lu Lungu.
Ţâr de la capra lu Măriniţă...“
- Ţâr şi din... drâmba-strâmba! zice Mitru.
- Ţâr şi din... drâmba-strâmba, fir-al împieliţatului, ce caţi după femei goale?!
- Păi, ce cauţi tu dezbăierată aci-n poteca mea?
Muierea a fugit, s-a întors şi el acasă.
Dimineaţa, când iese omul pe-afară,
Ţuruie lapte!
„Ptiu! m-a fermecat vrăjitoarea.“
Se mai uită, se mai învârteşte, mai încearcă o dată...
Ce mai, era lapte, lapte!
A doua zi, la fel.
La fel a treia zi... Se ia de gânduri.
Se duce la Ioncica:
- Lovi-te-ar boala, Ioncico, ce mi-ai făcut?
- Păi, n-ai zis tu aşa? Aşa-ţi trebuie...
Şi râzând:
Dar o să te blesteme lumea, c-ai luat de la vaca lu Măriniţă, de la vaca lu Lungu, de la capra lu Corniţă, o să le spun. De la toate vacile şi caprele şi oile. Aşa-i că toată ziua faci ?
- Toată ziua... Te rog în genunchi, dezleagă-mă.
- Nu te dezleg deloc... să vezi cum o să te zburăturească muierile, c-ai furat laptele de la gura copiilor.
- Lasă, că te spui şi eu că faci farmece...
- Poţi să spui... parcă nu ştiu toţi?
N-a vrut să-l dezlege.
IV
Era când mai gros, când subţire ţâţuică
Şi albăstrea aşa. Dar tot lapte. Depindea şi de ce mânca.
Se vedea că e fermecat, că e tras de la toate spurcăciunile:
Se şi strica laptele ăla. Dacă rămânea până seara se strica - acolo-n curte. Făcea viermi.
Pe Mitru îl prinsese o scârbă nemaipomenită, începuse să slăbească și odată se înrăise aşa la suflet.
Într-o seară ia securea de cot şi pleacă întins la Ioncica.
Pe drum se-ntâlneşte cu Constandin Deliu şi Nicolae Sălcianu. Erau cantauri de băutură.
Se strângeau la cârciumă precum colii, stăteau acolo din noapte până-n noapte.
Acum treceau spre casă, cu copiii landră după ei.
- Hai înapoi, zice Mitru.
- Nu, că nu ne mai dă drumul. (Cârciumăreasa îi ştia şi le făcuse regim, nu-i primea decât o dată pe zi.)
- Hai cu mine.
Merg la cârciumă. Ăia au rămas mai în umbră.
A strigat Mitru la cârciumăreasă. Era Budeanca, fata lui Şonea
- Deschide, să-mi dai şi mie o cinzeacă de ţuică.
V
Şi când a deschis femeia, au dat şi ceilalţi buzna.
- Lasă-i şi pe ei, că fac eu cinste...
Au beut de toate. Ţuică, basamac (spirt făcut cu apă,
să dea pe gât nărojii). Vin nu prea era. Era la Drăgăşani, dar n-avea cine-1 aduce. Iar ţuică, iar basamac... Din când în când, Mitru mai ieşea pe-afară.
Se-ntorcea pământiu.
- Da’ altă beutură n-ai, Mărie, Rie, Riţă, Mariţă? (Nu nimerea să mai zică.)
- Poate zamă de varză.
- Zamă de varză - pentru toată lumea!
Bea Mitru o ulcică - se duce afară, se-ntoarce otrăţit:
- Dumnezeii ei, o omor! Unde-mi e securea?
Cârciumăreasa s-a dat după tejghea, da’ Mitru a pus o boldoaşcă de bani. I-a-mbrâncit pe-ai lui să-i urnească: Hai, mă!
- Unde, mă?
- La Ioncica, să mă dezlege...
- De ce, mă?
- De-asta. Dă, gagă, un şiştar de muls vaca. Şi-ntoarce-te o ţâră cu spatele.
Oamenilor li s-a părut că nu văd bine. (Nici nu era greu,
după atâta băutură.)
Dacă nu vrea nici acum, o ciozmăţesc. O omor, fir-ar ea a deavu cu fermecele ei! Face comuna de râs.
Umblă cu moşmoane,
Face moşmoane, şi le-aruncă pe casa mea...
- Nu chiar pe casă.
- E, o fi făcut şi ea un farmec aşa aproiazna Şi s-a prins.
- Ce aproiazna, mă? Dacă mă ţine de-atâta timp?!
Ăilalţi cheflii au început să râdă de el.
îi ziceau: Laptele Cucului, Mulgaru, Melic... Om de lapte.
- Şi n-ai fost, mă, la ea să te dezlege ?
- M-a dătornit...
Ştii, cum dătorneşti un câine fără stăpân.
- Mai du-te o dată.
- Păi, de-aia luai securea. Să vezi ce ţi-o lucrez. în piez!
Ceşnica dracu!
- Bă, dacă are ea puterea asta, merg şi eu - se hotăreşte Sălcianu.
Da’ eu nu mă mulţumesc cu lapte. Eu vreau rachiu.
- Păi, rachiu faci tu şi-aşa...
- Nu, eu vreau rachiu...
VI
Au luat-o pe drum la vale... O strigă de departe,
Ioncica a auzit glasuri multe şi n-a vrut să răspundă.
- Fir-a dracului de coştoboaie! îţi frâng eu ţie piciorul,
Ca ăleilalte de la deal.
Cei doi au dormit prin şanţuri. Mitru, văzând el că nu iese,
A lăsat gura şi-a-nceput să se roage (după ce i-a văruit tot gardul): „Hai, fă, că uite îţi cad în genunchi. în genunchi îţi cad“. Mai spre ziuă, deschide Ioncica uşa: „Fir-ai anchilomănit! Te-ai săturat de stat noaptea pe vale... Mai faci aşa, să umbli după vrăji ?
- Nu mai fac.
- Bine, te dezleg.
*
Varianta asta cu frumoasa bântuită,
Cu păru-i negru-ponegru despletit,
Rău de deochi, de-ţi aduce necaz şi pagubă,
O ştia doar Sălcianu ăl bătrân,
Care pretindea că timp de-o lună de zile
Văzuse gardul Ioncicăi alb şi covăsit
Şi nu pricepea ce e cu el, până i-a spus Mitru.
P.S.
Criticul literar Mihai Iovănel îmi transmite o observație în legătură cu Fundația Culturală Română. Are dreptate. Totuși, în discuția cu Marin Sorescu a fost vorba de Uniunea Scriitorilor, nu de MAE, nu-mi mai amintesc de ce.
Mihai Iovanel:
Frumos articolul, ca toate din această serie.
O corectură însă: Fundația Culturală Română era subordonată Ministerului de Externe și n-a aparținut niciodată Uniunii Scriitorilor. Sorescu a făcut parte din consiliul redacţional de la „Lettre Internationale" (editată într-adevăr de FCR, ca multe alte publicații - „Dilema", „Contrafort" etc.), alături de George Bălăiţă și Carmen Firan, și în această calitate v-a oferit poziția de redactor-șef (în care a fost numit în cele din urmă B. Elvin).
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
