Cultură și ură. A fi citit, a fi cinstit.
Nu o să rememorez activitatea politică și mediatică a lui Corneliu Vadim Tudor. Nu o să fac inventarul vorbelor și faptelor cu care a umplut România atâția ani. Voi relata, după cum îi e felul acestui roman-foileton, despre intersecțiile subsemnatului cu C.V. Tudor.
Fizic, ne-am întâlnit o singură dată, la începutul anilor 2000, în holul Antenei 1, eu ieșeam din emisiune, el intra. Oricât de scurtă, încrucișarea privirilor o țin minte și astăzi: rar am văzut atâta dușmănie în ochii cuiva. Ilie Ilașcu, românul condamnat în Transnistria, ajuns parlamentar PRM, mi-a spus odată, cu un anume respect: „Domnule, Vadim chiar te urăște”.
Încă de la debutul blatului (foii) „România Mare”, puține au fost numerele în care să nu fiu prezent: fie ca „Sifiliticul nr. 1 al presei române, născut din mamă sifilitică”, „Trădător de țară și neam”, „Jidovitul”, „pidosnic”, „Sinucigaș din tată-n fiu” (într-o perioadă, C.V. Tudor anunța aproape săptămânal iminenta sinucidere a dementului Popescu; apoi, dădea ca sigur faptul că sufăr de o boală incurabilă), și câte și mai câte, fie ca atentator la blazonul lui și al PRM: „Nu vom putea împiedica membrii de partid care îl vor întâlni pe C.T. Popescu să-i aplice o corecție pe loc, urechindu-l” – un îndemn la agresare fizică față de care Uniunea Scriitorilor a protestat public.
Firește, n-am lipsit de pe lista celor care urma să fie împușcați îndată ce C.V. Tudor ajungea la putere.
Când în România Mare a apărut „știrea” că mi-am bătut la sânge copilul în vârstă de 2 ani pentru că mi-a luat o chiftea din mână, l-am prevenit pe C.V. Tudor, într-o emisiune în direct, să nu dea peste mine într-un loc îngust și fără bodigarzi, că ori îi rup eu capul, ori mi-l rupe el mie. Am fost impulsiv și am greșit, consider acum. De unde scornicise „știrea” Tribunul? De la o proză scurtă a subsemnatului, pe care, ca „literat” și „poet” ce se pretindea că este, o luase ad litteram! Iată textul:
McDonald cu pruncul
Chipul fiului meu cel mic e la câțiva centimetri de chipul meu. Mă privește cu ochii lui de cristal organic, pe sub sprâncenele strânse a râs. Tatiu, spune, tatiu. Cap de înger retușat. Cap de caolin pictat cu cerneală chinezească – dai cu el de pământ și se face țăndări. Îi pun palma în piept și îl împing ușor. Mestec cu sârg hamburgerul, chifteaua strivită pe chiflă. Râde și se apropie din nou. Îl împing. Tatiu. Când vrea să mai facă o dată pasul spre mine, îl plesnesc cu dosul palmei peste gură. Încremenește. Își pipăie buzele îndurerate. Mă privește aiurit, parcă trezit din somn, minute în șir, în tăcerea străbătută doar de șuierul vântului care cutreieră deșertul.
Într-un târziu, schițează un început de pas. Mestec. Îl lovesc peste față, o dată și încă o dată. Se clatină amețit. Își ia capul în mâini. Îi tremură buzele. Ochii îi joacă în lacrimi. Simt că stă să mi se năpustească în brațe. Îl pălmuiesc iarăși, în serie. Izbucnește în hohote, convulsiv, se trântește la pământ și plânge cu toată ființa sub loviturile brutei mari și colțuroase din fața lui. Lasă-mă în pace, spune mut, nu ți-am făcut nimic, nu vreau nimic, nu fac decât să trăiesc, te deranjează câinele meu de cauciuc, cisterna din plastic, păpusa Cibi ? Înghit și urlu, ridică-te, ridică-te-n paștele mamei, în paștele tatălui tău.
În sfârșit, în ochi îi apare o sclipire tulbure, sprâncenele se adună și coboară, maxilarele se strâng. Scoate printre buze un mârâit subțire, hazos, dar privirea, slavă ție, Dumnezeule, mare mila ta, se limpezește, se face fixă și crudă, ca a fiarei în salt. Mă așez în genunchi. Vine și mă lovește cu pumnul în nas, cu picioarele în burtă, încearcă să-mi scoată ochii cu degetele. Dă până obosește. A izbutit să-mi crape ușor buza de jos, un firișor de sânge se lasă printre țepii negri și albi ai bărbii. Îi dau să muște din hamburger. Hăpăie, înghite pe nemestecate, îi place. Își trage sufletul și se uită lung la mine, cu ochii larg deschiși.
Mă mai lovește o dată peste tâmplă, cu brațul rotit țeapăn din umăr, fără putere. Tatiu. Adoarme fulgerător, ca într-un leșin. Are părul umed, de culoarea deșertului.
A existat posibilitatea de a ne întâlni într-o emisiune tv, față în față, la Marius Tucă Show. Când domnul Tucă m-a anunțat că C.V. Tudor acceptă, am intrat într-o stare febrilă greu de descris. În seara de dinainte, aproape că boxam cu mine în oglindă. Știam exact ce vreau să fac. Mai întâi, o să tac, lăsându-l să se desfășoare, un sfert de oră, o jumătate, cât o fi nevoie. Apoi, când mi se va da cuvântul, voi spune calm, măsurat și cu înțelegere: „Domnule C.V. Tudor, în spatele puhoiului dumneavoastră de vorbe se ascunde apăsarea unei mari drame. Știm că v-ați violat cele două fete, încă de mici, și că v-ați bătut crunt soția pentru că a protestat. Știm că aveți raporturi sexuale cu ele și acum. Puteți să fiți sincer și să mărturisiți, căci numai așa Iisus o să vă salveze sufletul”. După care, eram pregătit pentru orice: urlete, aruncat cu pahare, încăierare, cu el sau cu haidamacii din culise. Când secvența se va fi terminat într-un fel sau altul, aș fi spus: „Nu dețin nicio dovadă în legătură cu acuzația de viol pedofil patern pe care ați auzit-o. Așa cum nici C.V. Tudor nu prezintă niciodată vreo dovadă pentru monstruozitățile pe care le debitează la adresa a sute de oameni și a familiilor lor. N-am făcut decât să aplic asupra lui propriile sale metode”.
A doua zi dimineață, dl Marius Tucă m-a sunat să-mi spună că Vadim l-a anunțat că nu mai vine. Nici acum nu știu dacă a fost mai bine sau păcat că nu s-a întâmplat.
Prin 2004, cred, mi-a făcut o vizită la Adevărul prim-vicele lui C.V. Tudor, pe nume Corneliu Ciontu. Spre uimirea mea, mi-a propus o cădere la pace cu „Șeful”, ba chiar posibilitatea să candidez pe listele PRM. Sprâncenele mi s-au urcat și mai mult când am primit cartea cu dedicație de mai sus. Să scrii cuvintele „simpatie”, „inteligență”, „muncă” cu privire la acela pe care l-ai împroșcat sistematic cu lături ani de zile, să îi dorești fericire întru Christos, ce-i asta?! Ce să fie, duplicitate, perversitate, fățărnicie. Dar nu nebunie.
Atunci am înțeles că C.V. Tudor nu e nebun, cum îl etichetau mulți: senatorul Rudotel, Trinebunul, Electroșoc etc. A jucat tot timpul, cu histrionismul lui cinic, un rol menit să prindă la mase. Dacă ar fi ajuns președintele României, ceea ce și-a dorit din rărunchi, sunt sigur că ar fi renunțat la tipul de bâlci sinistru pe care îl regiza și interpreta în fiecare zi. Venea cu altul, mai „prezidențial”.
Am reușit să-l insult și eu o dată, astfel încât să-l atingă la lingurică. Intrând prin telefon într-o emisiune la care participau C.V. Tudor și alți trei invitați, m-am referit la ce spuseseră cei trei, fără să spun un cuvânt despre el. L-am ignorat. Imediat a început să zbiere, fără nicio legătură cu subiectul, că am furat patrimoniul Scânteii, că sunt un nenorocit care trebuie arestat de urgență...
Indiscutabil, era ceea ce se cheamă „un om citit”. Dar nu un om cinstit. C.V. Tudor folosea „culturismul” său cultural pentru a stârni ura. Cultură pentru ură. Toată politica lui C.V. Tudor se baza pe stârnirea urii între categorii umane: a românilor împotriva ungurilor, a ungurilor împotriva românilor, a românilor împotriva evreilor, a evreilor împotriva românilor (un episod semnificativ, transformarea subită, pentru o vreme, a „mâncătorului de evrei” C.V. Tudor în filosemit grețos), a românilor împotriva străinilor, a străinilor împotriva românilor. A naționaliștilor împotriva cetățenilor și invers. A românilor împotriva tuturor și împotriva lor înșiși. Îl bănuiesc pe Românul Absolut chiar și de capacitatea de a se detesta uneori pe sine, în lipsă de altcineva...
Ură pură, a omului față de om. Amintiți-vă (eu nu pot să uit) figura descompusă în trăsăturile primitive ale Fiarei cu care, după ce îi aruncase în cap un pahar cu apă, răcnea la o femeie, simplu executor judecătoresc, Daniela Șomaldoc, venită să pună în act sentința de evacuare a sediului PRM: „Șomaldoaca-dobitoaca! Șomaldoaca, escroaca!”.
Ca să-l împiedic să ajungă la Cotroceni, am fost silit să recurg la niște manipulări de imagine, pe măsura lui. Am scris și am spus cuvântul „fascist” de câte ori am avut ocazia, citând și recitând un articol din „L`Humanité” intitulat „Le Fasciste des Carpates”. Speram, în felul acesta, să-i atrag antipatia nostalgicilor comunismului, pentru care „fascist” era ca o mușcătură de șarpe.
Am repetat, de asemenea, „sectant”, pentru că până în 1989 C.V. Tudor fusese creștin după evanghelie, „pocăit”, ca și părinții săi. Puțin îmi păsa de apartenența lui religioasă, că e pocăit, hindus sau maniheu, dar prin „sectant” încercam să îi îndepărtez voturile creștinilor ortodocși majoritari.
Și, bineînțeles, l-am votat, numai eu știu cum, pe Ion Iliescu.
Viața mi-a servit însă, în 2001, un pumn în față din care nici azi nu mi-am revenit cu totul. Ziarul Libertatea a publicat un sondaj la scară națională, în care, la capitolul „Cine credeți că sunt oamenii cei mai cinstiți din România?” apărea următorul clasament (procentele nu le mai știu): 1. Ion Iliescu 2. Corneliu Vadim Tudor 3. Cristian Tudor Popescu.
Cartea de aur
- Lumea românească la cumpăna secolelor XIX și XX
(fragment)
Ce loc ocupăm noi, românii, în acel spectacol de „stele căzătoare”? (Zeii se bat cu „stelele căzătoare” așa cum se bat copiii cu bulgări de zăpadă). La 28 februarie 1785 fusese tras pe roată Horea, cel amăgit de Iosif al II-lea. Îndrăznesc să avansez ideea că foarte cunoscuta cușmă a lui Horea a devenit model pentru boneta frigiană a Revoluției Franceze (într-un interval scurt, de numai 4 ani, de la tragerea pe roată a românului Nicola Ursu din Albac, la 1785, de către călăul ungur Grancsa Rakoczy, și pînă la Căderea Bastiliei, în 1789) datorită fruntașului girondin Jacques-Pierre Brissot, cel care i-a adresat lui Iosif al II-lea două Scrisori Deschise (le-am numi azi), în apărarea românilor martirizați, rechizitorii necruțătoare ale absolutismului drapat în iluminism. Era un timp cînd blestemele se prindeau, repede și eficient. Mai ales acelea rostite de „popii valahi” (cum îi scria, după mai bine de 7 decenii, George Barițiu lui B.P. Hașdeu, că se rugau ungurii și sașii ca „popii valahi să nu mai afurisească”). Și în Occident se practica blestemul, dar Orientul e unic prin imprecațiile sale. Se poate vorbi de o „retorică a blestemului” la români, care atîta clatină cuvintele, și stările de spirit, și straturile de aer, încît dau naștere la vibrații care pot răpune o victimă doar prin spaima că ar putea fi așa. În 1752, Mitropolitul Iacov al Moldovei, împreună cu Episcopii Ioanichie (de Roman) și Ierotei (de Huși), emite un act, atenție, „pentru neprimirea străinilor la tronurile Mitropoliei și ale Episcopiilor Moldovei”. Redau cîteva „seve tari” din acest „Blăstăm sobornicesc”: „Să fie blăstămați de Dumnezeu Domnul Atotputernicul și de a Sa Preacurată Maică și pururea Fecioară Maria, de slăviții 12 Apostoli... Ferul, Petrele și toată firea neputrezitoare să putrezească și să se risipească, iar trupurile acelora să stea întregi în veci, să aibă parte cu Iuda vînzătorul și cu procletul Arie și cu alții eretici: să-i înghită pămîntul de vii ca pre Datan și Aviron: să-i lovească cutremurul lui Cain și bubele lui Ghiez: copiii lor să rămîie săraci și femeile lor văduve, și toată averea lor să fie jefuită, și casele lor întru răsipire”... Repet, e un blestem contra străinilor! Să ne mai mirăm că din Moldova avea să pornească, peste ceva mai mult de 150 de ani, Mișcarea Legionară? Străinii ni i-au ucis pe Vlad Țepeș, Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Pintea Viteazul, Horea, Tudor Vladimirescu – slugerul, care îi întreba pe ucigașii eteriști, acoperindu-și capul cu poalele mundirului, îngrozit de supliciul tăierii în bucăți, cu săbiile și cuțitele, ca la abator: „N-aveți nici unul pistol?”. Aceiași străini (fanarioți) cărora bucureștenii de la răscrucea veacurilor XVIII și XIX, cînd venea imbrohorul Porții Otomane, le strigau, mucaliți: „Ia-ți lădița/Și Domnița/Și treci iute Dîmbovița!”. [...]
Am considerat de cuviință să fac aceste incursiuni nu pentru că m-aș „încălzi greu” , ci fiindcă nouă, românilor (dar și altor popoare), nu ne este, întotdeauna, foarte clar ce este Istoria, cu ce se ocupă, cum trebuie să ne raportăm la ea și, în cele din urmă, de ce nu? – care e sensul vieții. De ce se întîmplă ceea ce se întîmplă? Este, oare, posibil ca, aidoma viticultorilor care au selectat și au produs, de generații întregi, cele mai bune soiuri de vin – și istoricii să selecteze și să producă cele mai bune forme comportamentale, cele mai eficiente modele de organizare a colectivităților, a Statului? Omenirea n-a învățat nimic de la Istorie și mereu inventează și re-inventează roata. Trăim pe o planetă a crimei. E ceva rău în specia umană, ceva pizmaș și distructiv, ceva de un egoism feroce, care îl face pînă și pe cel mai evlavios eremit ca, în toiul extazului mistic al rugăciunii, să mai păstreze, pe fundul sufletului, drojdia vicleniei. Însăși ideea nemuririi sufletului, sau cea a reîncarnării, o acceptăm cu o singură condiție: să ne păstrăm vechea identitate! Altfel, nu ne interesează. Sîntem, oare, atît de mulțumiți de noi înșine, sau poate că ne e o teamă atavică de necunoscut? „Fiecare sfînt din icoane are o mînă îndreptată spre el însuși” – spune o vorbă de spirit. În loc să dispară, cu timpul, răul din om crește și îl face barbar. „Nu ne tragem din maimuțe, dar, în mod sigur, ne îndreptăm către ele” – glumea Gobineau. În fiecare om există o cantitate de energie negativă care, periodic, se cere consumată; atunci cînd se ivesc prilejuri (marșuri, răzmerițe, rebeliuni, pogromuri) se dezlănțuie stihiile și au loc atrocități care ne descalifică. Revanșa nu reprezintă o atracție doar pentru un om, sau o echipă sportivă – ci și pentru popoare. Francezii n-au uitat umilința de la Sedan, din 1870, așa că au regizat cu multă artă o umilință similară pentru germani, în 1918. Roata Istoriei avea să se întoarcă și iată-i pe germani că n-au uitat umilința generației anterioare și au răzbunat-o cu vîrf și îndesat, în 1940, forțînd Franța să semneze actul capitulării în același vagon de tren și în același loc, la Compiègne, unde fuseseră ei umiliți la 1918. Poate că cel mai mare profet al acelei perioade a fost viitorul Mareșal Foch, care, chiar în timpul semnării Tratatului de Pace de la Versailles, în 1919, a spus: „Acesta nu este un Tratat de Pace, ci un armistițiu care va dura 20 de ani”. Și exact atît a durat! Astăzi, cele două mari națiuni sînt partenere și prietene. Nu se știe, însă, pentru cît timp. Sau, cine știe, poate că sînt partenere și prietene pentru că simt în aer pericolul unui potențial inamic comun: America. Tot mai des se vorbește de „națiunea europeană”. Sună atrăgător, dar nerealist. Nu există nici o „națiune europeană”, așa după cum nu există nici o „națiune africană” sau „națiune asiatică”. Marile mulțimi de oameni, care asistă, în mod direct, sau pe ecrane uriașe amplasate în piețe publice, la întreceri sportive, nu vor striga niciodată „Hai Europa!”, ci „Hai România!”, sau „Forza Italia!”.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
