(Credit foto Nikolaj Lund)
Îmi doream de mult un interviu cu Andrei Ioniță, dar l-am întâlnit în carne și oase în aprilie 2019, la Iași, unde a avut pentru prima oară ocazia să cânte în România concertul de Schumann, o capodoperă romantică extenuantă deși durează mai puțin de 25 de minute. Despre concertul cu Orchestra Filarmonicii ”Moldova” dirijat de Horia Andreescu în cadrul unei serii romantice Brahms-Schumann la Iași am scris aici.
Am făcut interviul într-o cafenea veche și mică de pe strada Lăpușneanu, pietonalul cu care se laudă toți ieșenii. Patronul, nea Juju cum îl știu studenții și artiștii care îi calcă des pragul, primitor ca toți moldovenii, a oprit muzica din incintă pentru interviul meu iar la final a vrut o fotografie cu Andrei, pe care să o pună pe perete lângă alte VIP-uri care i-au fost oaspeți. Cred că i-au plăcut răspunsurile, deși n-a auzit decât parte dintre ele. Cred că o să vă placă ce crede Andrei Ioniță despre muzică și mai ales cum vede lumea un tânăr care la doar 22 de ani câștiga Marele Premiu la Concursul Ceaikovski de la Moscova.
Andrei e primul interpret român care a luat premiul I și medalia de aur la această competiție prestigioasă și extrem de dificilă – doar violonistul Ștefan Ruha a mai fost laureat aici în 1958 cu premiul al III-lea și elogiile lui David Oistrah. Astăzi Andrei Ioniță, muzicianul celebru care a devenit, e primit întotdeauna foarte cald în România, locul unde își face toate vacanțele.
Fostul copil minune e un adolescent politicos, modest, cultivat și foarte inteligent. E primul muzician profesionist în familia lui, crede în Dumnezeu, își iubește familia și țara și își ține aproape de inimă, ca într-o fotografie din buzunarul de la piept, amintirile cu cei care l-au crescut și i-au adus muzica în suflet: mama și bunicii. Nu a avut o viață ușoară, dar e un optimist. Andrei crede că schimbarea pleacă de la nivelul cel mai de jos și că adevărul se găsește întotdeauna în frumos. Un tânăr care vrea să fie fericit.
(Foto: Filarmonica „Moldova” Iași)
Oblique Strategies
Cu o săptămînă înainte i-am ascultat zi de zi, cu fiecare zi mai cucerit, discul de debut solo, apărut pe 15 martie la Orchid Classics, o casă de discuri londoneză. Andrei Ioniță a înregistrat cu casa de producție BBC acest debut în care cântă lucrări arhicunoscute din repertoriul pentru violoncel solo dar și muzică modernă: Bach, Kodály și Brett Dean, un australian europenizat a cărui lucrare dă și titlul albumului, plus, pour la bonne bouche, un răvășitor bis Svante Henryson.
Bach-ul lui Andrei Ioniță sună dumnezeiește, cu un incredibil simț armonic, tulburător prin fervoare și efuziune, fără a ieși nici cu o măsură din ”stil” și de o simplitate dezarmantă, aparent – ușurința e ori apanajul geniului, ori rezultatul unui travaliu supraomenesc. Suitele lui Johann Sebastian Bach sunt un punct de referință uriaș în cariera oricărui violoncelist, iar aceasta, prima și cea mai cunoscută, Suita I în Sol Major BWV 1007, cântată cu o reliefare bogată a unei palete complete de texturi, e ofrandă la geniul lui Bach și punct de reper pentru începuturile întâlnirii interpretului cu muzica și violoncelul. Ca detaliu subiectiv, sarabanda e aici emoționantă pentru mine. Tânărul român și-a propus în acest disc cu lucrări solo să transforme violoncelul într-un star: Oblique Strategies, lucrarea care dă și titlul debutului lui Andrei Ioniță e o capodoperă modernă scrisă pentru Grand Prix Emanuel Feuermann, Berlin 2014, o competiție la care tânărul român a fost printre laureați.
Brett Dean, autorul ei născut în 1961 la Brisbane, a fost violist 14 ani în Berliner Philarmoniker sub bagheta lui von Karajan, iar această lucrare adună 11 ”strategii”, un set de stimuli creativi/idei unice pentru o potențială inter-relaționarea a unui muzician cu lumea ideilor și a inspirației, în același timp o colecție caleidoscopică de atroce provocări tehnice și interpretative, a cărei șaradă Andrei Ioniță o rezolvă cu o pasiune contaminantă. ”Don't Be Frightened to Show Your Talents” spune titlul unuia dintre aceste haiku-uri pentru violoncel solo, al șaselea din ”Oblique Strategies”, iar interpretul român transformă hățișul ritmic și melodic al unei imense varietăți stilistice într-o experiență încântătoare pentru cel care ascultă. Sonata pentru Cello Solo op. 8 scrisă de Zoltán Kodály în 1915, poate cea mai importantă partitură pentru violoncel solo la 200 de ani de la suitele bachiene, e lucrarea care explorează posibilitățile instrumentului la un nivel fără precedent: variaționare continuă, una de esență folclorică - Kodaly a fost un îndrăgostit de folclor iar Andrei Ioniță știe să-și facă violoncelul să sune pe rând ca harpă, țambal sau cimpoi, pentru iluzia de polifonie - folosirea clusterelor armonice, modalism și acorduri polimodale, tehnica rară a folosirii scordaturii (o tehnică de adaptare a acordajului) și toate trucurile tehnice și de virtuozitate posibile, de la cele obișnuite pînă la duble și triple corzi, sul ponticello, sul tasteria, pizzicati de mână stîngă, tremolouri și triluri inimaginabile. Iar stăpânirea perfectă a tutuor acestor tehnici – nu virtuozitate de dragul virtuozității – arată că Andrei Ioniță e un instrumentist sofisticat și virtuoz, care știe să dea sens dexterităților tehnice în interpretare. Fără nici o umbră, un muzician complet.
În prima parte, Allegro maestoso ma appassionato, violoncelistul e stăpânit de o pasională vigoare dramatică: muzica e furie și înțelegere, pe temele de esență rapsodică ce creează iluzia unei libertăți constitutive – Kodaly, la fel ca Enescu nu citează folclorul, e un material folcloric sublimat. Partea mediană e un lamento pe care interpretarea lui Ioniță o apropie de sonoritatea unui bocet popular, cu decorațiuni de motive melodice ce o transformă într-o călătorie emoțională, cu inflexiuni parfumate oriental, într-o atmosferă de primordialitate telurică. Finalul e nerv și coregrafie, Allegro molto vivace, are sub arcușul lui Andrei o ritmicitate pulsatorie energetică, dansul ca stare de purificare e din nou traditional, așa cum Kodaly l-a auzit în țara natală, iar interpretul e fascinant în această apoteoză a dinamismului coregrafic, cu o concluzie entuziasmantă.
Ascultându-l pe Andrei Ioniță, simfonicitatea devine un termen perfect aplicabil violoncelului, acest instrument cu cea mai mare varietate de registre și sonorități și doar patru coarde acordate în cvinte perfecte! Finalul CD-ului e Black Run, Svante Henryson, născut în 1963 la Stockholm, o nebunie sonoră pe care muzicianul a cântat-o ca bis și la finalul concertului de la Iași, aducându-mă, pe mine și pe cei din sală, în pragul unui val de violentă și fericită emoție.
Despre CD-ul de debut solo, despre muzică și despre lumea lui Andrei Ioniță am stat de vorbă într-un interviu în exclusivitate pentru Republica.
Bine-ai revenit la Iași, Andrei Ioniță! Cum e să cânți aici, cum e orchestra Filarmonicii ”Moldova” din Iași ?
Iașul este un oraș de tradiție culturală, a fost capitală și se simte încă lucrul acesta. Îmi place foarte mult căldură sufletească a celor de aici, mă înțeleg bine cu orchestra și a fost foarte frumos să repetăm în sala Filarmonicii, chiar dacă a trebuit să semnez o declarație pe proprie răspundere (sala Filarmonicii ”Moldova” din Iași în care orchestra face repetițiile a fost expertizată cu pericol ridicat la risc seismic, concertele fiind sistate în clădire nr)
Acustica sălii de concert simfonic de aici din Iași, de la Casa de cultură a Studenților nu e foarte fericită pentru muzica pe care o cânți.. cu acustica e o problemă în mai toate sălile de concert din România, nu doar la Iași.
Așa e, nu e foarte fericită, dar există, nu? De-aia se numește și de cultură! (râde)
Cum te simți sub bagheta lui Horia Andreescu, cred că ai mai cântat cu el?
Da, am cântat la Brașov cu mulți ani în urmă, dar a fost un proiect pe fugă. Aceasta e prima noastră colaborare așezată, tihnită. Este un acompaniator foarte receptiv, noi ne cunoaștem deja, a venit de vreo câteva ori și la Berlin, pentru a dirija Konzerthaus, m-am întâlnit acolo cu el și cu ambasadorul, domnul Hurezeanu. E un tip haios, plin de energie și de viață, și da, e o plăcere să colaborez cu dumnealui.
(In imagine Andrei Ioniță, Noko Sonoda)
Nu doar Iașiul în periplul tău românesc - there no place like home (râde) e și Bucureștiul cu recital și simfonic în primăvara asta. Îți lansezi și CD-ul acum, acasă?
Da, recital la sala Radio, în compania pianistei mele de la Berlin, Naoko Sonoda, în cadrul stagiunii organizate de Radio România Muzical ”Moștenitorii României” sponsorizat de Rotary Pipera - mulțumesc domnului Dan Popescu, cel care susține acest proiect! - o să cânt cu violonista Alexandra Conunova și cu maestrul Badea la Filarmonică...
...Dublul de Brahms. L-ai mai cântat?
Da, l-am mai cântat de vrei câteva ori, prima oară a fost în Coreea la Festivalul de la PyeongChang organizat de surorile Myung-Wha Chung și Kyung-Wha Chung (Music in PyeongChang n.r.), atunci am fost invitat pentru performanța de la Concursul Ceaikovski, pentru că Myung-Wha Chung, violoncelista a fost în juriu. Și apoi am cântat Dublul de Brahms cu Clara-Jumi Kang, la rândul ei premiantă, în aceeași ediție.
...da, la vioară, tot 2015. Prezența ta e destul de consistentă acasă în primăvara asta! Spune-mi despre titlul CD-ului, ”Oblique Strategies”. Ce înseamnă aceste ”strategii”, tehnic vorbind?
În anii 70, Brian Eno împreună cu artistul vizual Peter Schmidt vin cu acest concept, unul de performance-arts până la urmă, e vorba de niște carduri printate, niște ilustrate, inscripționate cu unele cuvinte sau uneori cu proverbe, aforisme..
...ca niște haiku-uri..
...da, ar putea fi numite și așa. Ele au drept scop să ajute inspirației artistice, ca un stimul, ca niște cuvinte de îmbărbătare. De-aici, din anii 70 și din acest performance s-a inspirat și compozitorul Brett Dean iar fiecare din cele 11 ”strategii oblice” ale sale a căpătat un titlu, de exemplu ”Don't Stress One Thing More Than Any Other” sau cum să ajungi până în centrul, în inima problemei conentrându-te pe lucrurile mici – ”Look at a Small Object, Look at Its Centre”. Ultima parte e foarte interesantă, creează așa un efect..huu-haa...un efect aproape fantomatic!
Finalul, numărul 11, ”In a Very Large Room, Very Quietly”. Toată lucrarea, care e impresionantă, îți sună foarte bine, totul e legat, unitar, deși fiecare din cele 11 piese sunt atât de diferite, tehnic și stilistic. Și nu auzi așa ceva foarte des într-o sală de concert din România. Nu stăm foarte bine cu muzica contemporană!
Totuși, se cântă. Există și festivaluri de muzică contemporană, și formații dedicate acestor muzici
...cum e cazul Arheus, fondată de regretatul Liviu Dănceanu
Exact, da..
...dar la o comparație cu alte scene...
...da, consider că muzica contemporană reflectă timpurile noastre, este un mediu ce ne permite să explorăm noi universuri sonore ale instrumentelor și e de datoria noastră să aducem această muzică în fața publicului. Pentru mine personal e și nevoia de varietate. Din cîte îmi dau seama muzica contemporană este foarte gustată în Germania, aici deseori în cadrul unui concert simfonic piesa cea mai gustată e cea de început, care deseori se nimerește să fie contemporană. Nu am neapărat o explicație pentru fenomenul ăsta, dar normal că ești bucuros și recunoscător că publicul vine cu inima deschisă și ascultă cu plăcerea așa ceva. Muzica contemporană – și mă refer acum la orice perioadă și la orice eră de creație! – reflectă și societatea pentru care e scrisă. Dar, până la urmă, la fel ca în literatură, capodoperele trec bariera timpului, deși într-o oarecare măsură își pierd din actualitate.
Înapoi la CD și înapoi în timp...Începi cu Bach, acest Alpha și Omega al muzicienilor. De ce ai vrut să ca discul tău de debut solo să înceapă Bach și cu prima suita, cea în Sol Major?
Exact de aceea, exact din acest motiv! Mai ales că preludiul acestei suite este cunoscut și de persoane care nu știu foarte multe despre muzică – măcar au ascultat varianta lui Jordi Savall la chitară! (râde) Este de altfel și prima lucrare pe care am cântat-o eu la violoncel, solo, deci ne-acompaniat! Și-acum țin minte, am cântat preludiul ăsta la olimpiada din clasa a V a!
La 12 ani!
Da, nu știu dacă era cazul neapărat (zâmbește), dar mi-a făcut plăcere și atunci! Pentru mine este și o călătorie în timp ce prezintă într-un fel parcursul meu muzical, începând cu copilăria, continuând oarecum cu câteva amintiri din concursuri, - ”Oblique Strategies” a fost piesă impusă la concursul Feuermann.
..în 2014, Grand Prix Emanuel Feuermann, unde ai luat locul al II-lea
..da, apoi sonata de Kodály, cea mai consistentă sonată din repertoriul pentru violoncel solo, o lucrare care exploatează absolut toate posibilitățile timbrale ale instrumentului, iar călătoria asta se încheie cu puțin cross-over, lucrarea lui Svante Henryson..
Sonata de Kodály e într-adevăr cea mai importantă lucrare pentru violoncel solo, la 200 de ani de la Suitele de Bach, dar în același timp e și o partitură foarte-foarte grea!
E imposibilă! (râde)
...și nu e riscant să alegi pentru debut așa ceva?
Tocmai de aia am ales-o (rîde, din nou) Îmi plac provocările! De asemenea, știu că nimeni nu a mai făcut asta, nimeni în special nimeni din generația mea, și am vrut să am totuși un element inedit, printr- o lucrare de o asemenea anvergură...
...care nu e nici foarte des cântată!
...așa e, dar și punerea în evidență a unor lucrări contemporane foarte des cântate!
Am vorbit de Kodály, contemporan cu Enescu, născut chiar un an după compozitorul român. Trebuie să te întreb, e Enescu în planurile tale? Și mă gândesc în special la cele două sonate..
Da, nu pot să vă spun prea multe, dar am programată una dintre sonatele de Enescu pentru violoncel și pian la recitalul din 2021 la Festivalul Enescu.
https://open.spotify.com/album/3Cqhwf6m3Gl8i0HfDTzln1
Perfect, revenim la CD. Black Run, ce e nebunia asta de Svante Henryson? Lucrare de bis care sună a country, a dans românesc a la Bartok, a bluegrass - poate fi și rock dacă vrei!- și pe care o cânți incredibil, cu o tehnică care amuțește.
Da, cineva a zis că e și rock simfonic! Svante Henryson este violoncelist și basist, cred că a fost basist în Royal Stockholm Orchestra și s-a apucat și de crossover. Are un spirit creator, nu doar original, mie îmi place foarte mult și faptul că este foarte sincer în muzica lui și nepretențios – sunt înregistrări fantastice cu el cântând – a compus și alte lucrări de tipul acesteia, scurte dar foarte dificil de învățat, nu doar solo ci și pentru violoncel și clarinet de exemplu. El cântă regulat cu Martin Frost (clarinetist și dirijor suedez, n.r) iar una dintre aceste piese pentru violoncel și clarinet, ”Off pist” am și programat-o la un alt festival în Schwarzeneberg, Austria, la care am fost și director artistic ( Alpenarte Festival in Schwarzenberg, 2018, nr ). A fost o descoperire recentă și pentru mine dar din primul moment când am ascultat piesa mi-am spus ”trebuie neapărat să o pun pe CD”. (râde) Am cântat-o și prin America, prin ultimele mele turnee și a prins foarte bine...
E o piesă de impact imediat!
Da, și îmi place foarte mult!
(Foto credit Nikolaj Lund)
Ai pus în promo-ul la acest disc sintagma ”the symphonic cello”. E cumva ideea, firul roșu care leagă partiturile de pe disc, de la Bach la crossoover?
Da, exact, dar descrie mai ales sonata de Zoltán Kodály. De asemenea, în Bach – chiar dacă este scris monodic – este foarte multă polifonie, după care foarte multe acorduri – terțe, sexte și alte nebunii în celelalte lucrări – mai ales în Kodály! – încât da, cred că pot spune că violoncelul oferă cea mai mare varietate de registre și de sonorități dintre toate instrumentele cu coarde!
În afară de interpretare, de felul în care cânți al acest instrument, pe mine m-a impresionat modul în care mulțumești mamei tale și profesorilor, și, mai ales, că l-ai dedicat bunicilor tăi. De ce?
I-am pierdut pe amândoi, în decursul ultimilor doi ani. Pianul pe care îl avem și acum acasă la București e cumpărat de bunicul. Și mai țin minte și acum vocea frumoasă a bunicii. Eu am crescut înconjurat de muzică, de afecțiunea și dragostea lor, iar asta mi-a dat multă încredere în sine, în ceea ce fac. Ei au contribuit mult și la plăcerea, la pasiunea pe care o am pentru muzică. Pînă la urmă, am foarte mulți prieteni buni care sunt muzicieni extraordinari și la care observ același lucru, că în străfundurile sufletelor lor nu sunt încă siguri că ceea ce fac este ceea ce trebuie – siguranța că au ajuns, cumva, la adevăr în muzică! – nu sunt siguri că ăsta e drumul potrivit, deși ei cântă fantastic! De asta le sunt atât de recunoscător lor – nu știu dacă e nevoie să amintesc de povestea copilăriei mele, mi-am pierdut tatăl pe când aveam un an și patru luni, de atunci mama m-a crescut singură – dar și bunicii mei s-au implicat foarte mult! Am amintiri extraordinare, îmi petreceam veri întregi acolo ...
...unde?
În Teleorman..
E o localitate la modă azi în România...
Da, e la modă...Eu sunt născut și crescut în București, dar în același timp și teleormănean get-beget și pot spune că mă identific puțin și cu universul ăsta, și interior și exterior, al lui Marin Preda, nu cu módele!
Stai la Berlin acum, orașul în care e filmat și trailer-ul absolut superb pentru discul tău. Cum te împaci cu orașul ăsta?
Nu pot să spun că Berlinul este un oraș foarte...armonios! E un loc care uneori poate să fie dur - nu neapărat distant, cât neutru – dar asta îți permite să-ți creezi un univers propriu, unul interior, care îți dă o anume independență emoțională. În alte orașe mari – chiar și în București, nemaivorbind de Paris sau Londra – tu ești cel prins în atmosfera orașului! De aceea în Berlin poți să fii absolut tot ce vrei tu să fii: artist - mai mult sau mai puțin excentric - om obișnuit și așa mai departe. Aici fiecare cartier are specificul lui – clase sociale, vârste, și altele. De asemenea, viața muzicală și culturală de acolo îi confirmă Berlinului statutul de capitală internațională, nu doar europeană. În ultimul timp au venit aici foarte mulți tineri muzicieni de top din SUA, nemaivorbind de Asia și de întreaga Europă.
Vorbim de Berlin, orașul în care studiezi cu Jens Peter Maintz. Te gândești acolo la România ? Ți-e dor de acasă?
De Calea Victoriei? (zâmbește)
Și de Calea Victoriei. De ce ți-e dor când ți-e dor de acasă?
Mie mi-e dor mai degrabă de amintirile din copilărie!
De Teleorman deci!
...nu numai! (râde) Eu încă am acele amintiri din autobuzul 368 când mă întorceam de la Școala de Muzică acasă, sau când mă duceam la școala generală. Nu pot spune că mi-e foarte dor de locurile natale, mai ales că vin atât e des, o dată la câteva luni am câte un concert pe aici iar de sărbători îmi vizitez oricum familia.
(Foto credit Nikolaj Lund)
Deci ești la curent cu ce se întâmplă acasă. Cum ți se pare România, cum ți se pare direcția în care evoluează societatea românească?
Mi se pare totul un pic mai aplatizat! Probabil din cauza faptului că suntem mai occidentalizați – cu toate că nu realizăm lucrul ăsta! Ne place să ne plângem, e o chestie tipic românească, așa contemplativă – mioritică! – dar parcă ne-am pierdut un pic din umor, am mai spus asta și în alte interviuri – asta observ eu, obiectiv, venind din afară – sper să nu se simtă nimeni lezat! (zâmbește) Mi-ar plăcea ca poporul acesta sa capete un pic mai multă energie și spirit de inițiativă, asta e ce ne-a lipsit nouă întotdeauna, inclusiv acum, în acest haos din scena politică care duce și la această lipsă de speranță și de încredere în viitor a oamenilor. Pînă la urmă, schimbarea pleacă de la nivelul cel mai de jos. Ce-am observat cu românii care sunt plecați în străinătate – nu puțini: au mult mai puțin sentimentul și conceptul de apartenență la o comunitate, nu știu ce e aceea întrajutorare, asta observ eu la români față de alte naționalități! Și dacă am putea într-adevăr să ne ridicăm împreună, ca un grup, și să avem această conștiință socială cred că lucrurile ar merge mult mai bine!
Cum vezi viața muzicală românească?
Festivalul Enescu este un eveniment de mare-mare anvergură, care acaparează toată atenția publicului larg. În general publicul meloman este interesat de ceea ce se petrece și în rest, în stagiunile muzicale de-aici...
...într-adevăr, festivalul Enescu a devenit pentru noi un fel de stagiune extraordinară ce se întâmplăo dată la doi ani ..
...da, este ceva de dimensiuni faraonice, nu cred că există un alt festival internațional care să fie de această anvergură, care aduce nume foarte mari. M-am bucurat și eu să fiu invitat în 2017, sub bagheta lui Valery Gergiev. Mi-aș dori și ca celelalte instituții muzicale din țară să-și permită să invite aceeași artiști de anvergură și în cadrul stagiunilor lor.
Ce se întâmplă cu tine când ești pe o scenă de concert ?
Pe scenă mă simt acasă..
Un acasă în care muzica e mai departe de tehnică, mai departe de matematică...
Este. Dar în același timp implică toate acestea. Când sunt pe scenă simt efectiv un flux de energie care nici măcar nu-mi aparține, trece pur și simplu prin mine, prin instrument. Muzica are această putere de a exprima inefabilul. De aceea nu pot pune exact în cuvinte ceea ce se petrece pe scenă, dar atîta vreme cît ascultătorii sunt atinși, sunt mai mult decît fericit.
Ce își dorește Andrei ioniță de la viață?
Să fiu fericit! Ca artist concertist, și asta se aplică oricui iese pe o scenă, noi suntem tot timpul în căutarea perfecțiunii, dar suntem conștienți că ea nu există, așa că măcar putem tinde spre ea și putem căuta frumosul... pentru că Adevărul se găsește întotdeauna în Frumos.
Un mesaj pentru melomanii români. Ești un muzician foarte iubit acasă, știi asta!
Tot ce pot să spun e că voi continua să fac muzică într-un mod cât se poate de sincer – îmi place foarte mare plăcere să fiu vulnerabil pe scenă, să mă expun în fața publicului și sper ca publicul să fie atins de pasiunea mea pentru artă. Sunt recunoscător faptului că vin de aici, din România, un spațiu cultural foarte eclectic – am fost, așa, ca un burete care a adunat-acaparat din toate părțile – noi de fapt avem un spirit total balcanic, sub influență turcească, au venit și rușii peste noi acum 70 de ani, noi am vrut dintotdeauna să fim în Occident dar n-o să fim niciodată și n-o să fim nici ca popoarele slave care ne înconjoară pentru că vorbim o limbă de origine latină. Și mai avem și această dimensiune, cum am spus, melancolico-contemplativă și aproape intraductibilă în cuvinte, care mă va urmări toată viața și cu care mă identific și de care până la urmă sunt mândru, pentru că nici un alt popor nu o are!
CD-ul de debut solo al violoncelistului Andrei Ioniță poate fi găsit în rețeaua librăriilor Humanitas sau comandat/ascultat pe
Urmăriți-l aici pe Andrei Ioniță interpretând Arioso de Johann Sebastian Bach la Festivalul de la Verbier, iulie 2018
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Cred ca este o logica putin prea generala, din moment ce placerea muzicala este foarte exemplara, adica se manifesta intai individual, si apoi de "masa". Cel putin eu asa percep muzica.
Mult succes.