Ion Caramitru, un personaj în căutarea eternă a libertății: „Comuniștii zeloși de ieri sunt capitaliștii sălbatici de astăzi. Revoluția anticomunistă nu s-a terminat încă“

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

Când avea 7 ani, Securitatea a năvălit în apartamentul familiei Caramitru, a tăiat cu cuțitele mobila și a făcut subit niște arestări pe stomacul gol: mama, tata și fata cea mare, de 16 ani. Dincolo de teribilul situației, Ion a rămas cu o imagine puternică: dinții de aur ai securiștilor, semn de „noblețe“ implantată trufaș în gurile unor brute racolate din subteranele imbecile ale societății. Sora lui s-a întors peste 2 ore, mama lui – peste 2 zile, tatăl – peste 2 ani, doar ca să mai adauge încă 7. Din acea zi, Ion a devenit un anticomunist convins. „This is my fairytale”, povestea la 77 de ani Ion Caramitru, în fața a zeci de elevi din toată țara, invitați să participe la Conferința 30 de ani de libertate organizată de Ambasada britanică la București. Și în timp ce vocea lui puternică, dar caldă, umplea Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I“, un adevăr trist ieșea la iveală: „Revoluția mea nu a triumfat!“

Grizonant, șchiopătând sobru, directorul Teatrului Național putea deveni Hamlet când te așteptai mai puțin. Un Hamlet care vorbea în versuri celebre și spunea glume din comunism, un răzvrătit rafinat care lupta cu amintiri despre foame, ură și frig, un visător îndrăgostit de teatru ca simbol al libertății de gândire și de exprimare în orice timp. Cele 30 de minute în care Ion Caramitru ne-a legat povestea României din ultimii 50 de ani au fost cea mai importantă lecție de istorie pe care am trăit-o vreodată. Pentru că lecțiile lui Caramitru se trăiesc, nu se învață. Se trăiesc sub cenzură, în sala de teatru înghețată unde, timp de 5 ore și jumătate, Hamlet este singura speranță și evadare; în studioul TVR, când nu poți intra în direct să proclami libertatea pentru că este pană de curent; în România lui Ion Iliescu, în care securiștii din platou devin revoluționari cu certificat; pe străzile șubrede ale țării, când Regele Mihai este gonit prin România post-revoluționară de „comuniștii second-hand“; prin Ardeal, alături de Prințul Charles sosit să ne învețe cât de prețios este patrimoniul nostru cultural pe care vrem să-l distrugem; în Aula unei biblioteci, când niște elevi de liceu descoperă că cea mai mare virtute este CURAJUL. Se trăiesc în fiecare zi în care Libertatea aia pe care ne-a anunțat-o cu Vocea lui inconfundabilă dintr-un televizor ponosit este călcată grav în picioare de acești jalnici epigoni care ne conduc.

Dacă am trăit cu senzația că Ion Caramitru va fi etern lângă noi să ne povestească tot ce-am câștigat și tot ce-am pierdut, ne-am înșelat amarnic. Hamlet ne-a spus „noapte bună“ într-un decor sumbru și putred. Și pe măsură ce marile simboluri și repere ale Libertății noastre se retrag discret dintre noi, rămânem singuri în lupta cu noi înșine. Și suntem singurii care pot găsi răspunsuri pentru elevii care au fugit după Ion Caramitru cu întrebări despre Revoluția neterminată.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp