Isus al meu. Un răspuns la provocarea dlui Liiceanu

Foto Profimedia

„La mulți ani, tati!”, îmi urează de ziua mea foarte bucuroase fetele mele și îmi oferă cadoul lor, cartea „Isus al meu” scrisă de domnul Gabriel Liiceanu. Se gândeau ele că teologul din mine va fi satisfăcut de acest titlu. Și așa a fost, doar că abia după un an am început să citesc cartea.

Am fost intrigat la început de ideile propuse. Apoi am fost frustrat, căci fizic cartea avea anumite lipsuri: pagini lipsă sau puse greșit. Așa că am lăsat-o deoparte, dar totuși ceva nu-mi dădea pace, așa că am trecut peste erorile tipografice de realizare și am continuat lectura. Cumva încurajat și de o metaforă ce mi-a venit în minte: cam are „pagini lipsă” acest Isus al domnului Liiceanu și anumite „pagini sunt greșite”, dar hai să-l descopăr! Și bine am făcut, nu într-atât cât să fiu de acord cu anumite idei ale autorului, dar cât să-mi pot contura și eu, încă o dată, credința mea în Isus al meu.

Aș fi rămas poate la această provocare personală, dacă autorul prin acel cuvânt de început, nu ar fi invitat la dialog. Citez: „Tipărindu-și manuscrisul, autorul își imaginează un auditoriu, măcar câțiva dintre semenii săi pe care îi va întâlni prin spusele sale... Presupun că fiecare cititor are de la bun început, pe o asemenea temă, poziția lui, convingerile îi sunt de nezdruncinat, argumentele nu funcționează... Aș fi fericit să întâlnesc un cititor care să-mi vină în întâmpinare cu libertatea efortului său de gândire. Cum poate însă funcționa înțelegerea pe cont propriu când gândirea noastră este deja ancorată într-o tradiție de neclintit?”

Cu acest efort al său, un efort unic și personal, am pornit în demersul meu de a-l descoperi, cum spuneam, încă odată, pe Isus al meu. Am încercat, după cum invită autorul, să intru gol, eliberat de orice teamă politicoasă față de hermeneutica intransigentă, chiar infailibilă, a dezvoltărilor teologice. Totuși trebuie să recunosc că în această dezbrăcare de convingeri, de argumente mai mult sau mai puțin documentate, nu am putut să elimin tot și nu din cauza pudorii de a fi gol, ci a unor concepte care, trecute prin filtrul meu personal, mi-au dat certitudinea unui sâmbure de adevăr. De fapt nu neapărat pe mine mă dezbrăcam de toate acestea, ci pe Isus, asemenea episodului când este despuiat de hainele sale (Matei 27, 28). Orice om dornic să-l descopere pe Isus, bine intenționat sau nu, intră în acea febrilitate de a smulge din „hainele” ce-l acoperă. Cu fiecare încercare de a descoperi cât mai mult din persoana lui Isus, smulge rând pe rând hainele de pe el, smulgere care redeschide răni vechi. Răni cauzate de conflicte teologice, de aserviri neinspirate, de decizii arbitrare. Isus despuiat de haine, este doar un trup. Ecce homo! Iată omul! Doar atât este Isus? Acest trup flagelat de dorințele cunoașterii? Dacă nu am avea un răspuns la aceste întrebări, am fi într-un impas. Ar fi doar un Isus istoric, poate un om mai carismatic decât mulți alții care au fost. Și atunci de ce mai pierdem vremea cu el?

Isus al meu nu este doar atât.

Da, Isus al meu este o persoană istorică, care, așa cum le-a adresat ucenicilor lui în Cezareea lui Filip întrebarea „Cine ziceți voi că sunt eu?” (Luca 9, 20), mă întreabă și pe mine astăzi Cine zici tu, Liviu, că sunt eu?. Prin această interpelare, Isus al meu este o persoană care dorește să intre în dialog cu mine. Cine sunt eu, chiar dacă nu se referă la o ființă în sens filozofic, nu se reduce nici la întrebarea despre ceea ce face Isus. Eu zic că „joacă” corect Isus, mai înainte de a-mi cere adeziunea la opera sa, vrea să-l descopăr, să-i aflu identitatea sa personală, aș putea chiar spune că mă invită să descopăr misterul persoanei sale, în măsura în care fiecare persoană este un mister pentru celălalt. Pentru a mă conduce la misterul persoanei sale, Isus intră în dialog cu mine, provocându-mi o decizie liberă și matură față de el și opera sa. Prin această metodă, pe care Socrate a numit-o maieutică, încep să devin conștient de ceea ce știam în urma întrebărilor puse de maestru. E minunat! Isus nu mă pune în fața unor formule dogmatice complexe, ar fi putut-o face, ci alege calea dialogului. În loc să se definească, preferă să mi se comunice. Este acel fides quærit, intellectus invenit (credința caută, intelectul găsește). Doresc să înțeleg ceea ce caut să cred. Și dacă bine am înțeles ceea ce domnul Liiceanu a vrut să zică prin „credința ca virtute teologală este un dar, deci nu un merit și nu o opțiune” (pg. 244), atunci aici pot fi de acord cu dumnealui, credința este un dar dialogal. Abia în momentul în care ajung să-l cunosc pe Isus al meu voi putea merge mai departe să cred în el.

Și la fel, dacă bine am înțeles, domnul Liiceanu, ca toți evoluționiștii (p. 244) pornește de la o cunoaștere „de jos”, adică de la un Isus istoric, încercând să-l despoaie de toate „floricelele și mărgelele din costumele noastre populare”, cum ne spunea profesorul nostru de teologie dogmatică, pentru a rămâne cu cămașa întreagă a persoanei lui Isus pe care merită să o câștigăm (cf. Ioan 19, 23-24). Acest Isus, dezbrăcat de ceea ce spunea lumea, i se adresează lui Petru după ce îi dă răspunsul la întrebare, că nu „carnea și sângele” l-au ajutat să răspundă, ci un dar mai presus de limitarea umană (Matei 16, 16-17). O cunoaștere „de sus”.

Este ca în istorisirea sfântului Augustin, care era preocupat să deslușească misterul Sfintei Treimi. Se plimba într-o zi pe plajă și la un moment dat vede un copil care, cu foarte multă determinare, turna apă din mare într-o gaură mică făcută în nisipul de pe plajă. Distrat de această atitudine foarte serioasă a copilului, îl întreabă „Ce faci tu aici?”. La care copilul îi răspunde „Vreau să mut toată apa din mare în această gaură”, „Dar este imposibil!”, replică Augustin. „La fel și încercările tale de a desluși misterul Sfintei Treimi sunt imposibile!”.

Acesta este Isus al meu, o persoană limitată de cât pot eu să pun în mica mea deschidere („de jos”), dar care în spate are imensitatea unei mări greu de cuprins („de sus”). Și aceasta nu mă frustrează, ci din contră, mă determină să lucrez la lărgirea acestei găuri. Sau cum spunea Efrem Sirul „Cel însetat se bucură că bea, dar nu se întristează că nu poate să sece izvorul ... Mulțumește pentru ceea ce ai primit și nu te întrista pentru ceea ce rămâne nefolosit. Ceea ce ai primit și ai luat este partea ta, dar ceea ce rămâne este moștenirea ta. Ceea ce nu poți să primești imediat, din cauza slăbiciunii tale, vei putea primi altă dată, dacă vei persevera”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp