Keir Starmer, un Nicuşor Dan al Marii Britanii, a eşuat lamentabil după ce şi-a făcut praf şi pulbere victoria din 2024

sursa foto: Profimedia

Prim-ministrul britanic, Keir Starmer, şi-a anunţat astăzi demisia din funcţie, urmând a fi înlocuit de viitorul lider al Partidului Laburist, cel mai probabil Andy Burnham, fostul primar al Manchester-ului şi unul dintre cei mai carismatici lideri actuali al laburiştilor. Presat de miniştrii săi şi de alte figuri importante ale partidului, Starmer a fost nevoit să renunţe la poziţia sa la numai doi ani după ce câştigase alegerile legislative în mod răsunător, cu o majoritate zdrobitoare în Parlament.

Totuşi, în ciuda succesului aparent fulminant din 2024, acesta nu s-a bucurat niciodată de o mare popularitate în rândul electoratului britanic, nici măcar al celui tradiţional laburist. Aceasta din două motive: 1) victoria laburiştilor în 2024 a venit pe fondul unui val de ură faţă de Partidul Conservator, care deţinuse puterea timp de 14 ani în Regat şi al cărui leadership se dovedise dezastruos atât în timpul Brexit-ului, cât şi în pandemie; 2) Keir Starmer s-a comportat mai degrabă ca un funcţionar la primărie decât ca un veritabil om de stat (o situaţie care nouă, românilor, din păcate, ne este foarte familiară în ultimul an), adică lipsit de convingeri şi claritate morală şi incapabil să acţioneze pe multiple fronturi, deci lipsit de anvergură politică.

Partidul Laburist – prins în cleşte

E drept că Starmer nu a avut parte de cele mai favorabile condiţii pentru a fi premier. Cu o economie în picaj la sfârşitul „domniei” conservatoare; cu un război în Europa, altul în Gaza şi, mai nou, încă unul, stupid, început de Donald Trump în Iran; cu o extremă dreaptă în plină ascensiune (ca mai peste tot în Europa) şi cu o extremă stângă care i-a provocat o adevărată hemoragie în rândul electoratului tânăr, urban şi educat; Starmer a fost prins ca într-un cleşte şi, în aceşti doi ani, nu a putut decât să managerieze felurite crize, nicidecum să construiască un proiect politic cu care să-i atragă pe britanici.

Cea care i-a provocat cele mai multe probleme a fost extrema dreaptă, reprezentată de Partidul Reform al infamului Nigel Farage, „prietenul” mai vechi al românilor, cel care tuna şi fulgera împotriva noastră că venim să le furăm joburile britanicilor. Profitând de situaţia economică dezastruoasă, de războiul din Ucraina şi de revenirea la putere a lui Trump în America, Reform-iştii au început să atace guvernul laburist din toate direcţiile şi să convingă lumea să-i voteze, astfel că, în nenumărate alegeri pentru primării şi consilii locale, aceştia au măturat pe jos cu restul candidaţilor, iar actualmente se situează pe primul loc în toate sondajele de opinie. Desigur, asta nu înseamnă neapărat că vor şi câştiga viitoarele alegeri parlamentare sau că Farage va ajunge prim-ministru - întrucât sistemul de vot al Marii Britanii, organizat uninominal pe circumscripţii, favorizează partidele mari şi votul util împotriva partidelor nou venite -, dar totuşi un scor de peste 7% deasupra celui de-al doilea clasat în sondaje dă frisoane oricărui partid mainstream.

Ce le propune Farage britanicilor este ceva foarte simplu pentru că, de altfel, el nici nu se adresează unor votanţi cu minţi prea complexe: ruperea, în stil Trump, a oricăror legături economice şi culturale cu UE şi revenirea la un iluzoriu trecut glorios al Marii Britanii. Ca şi Trump şi ca mai toţi populiştii, nu are absolut nicio idee cum ar putea pune în practică, mai ales economic, un astfel de proiect catastrofal, dar asta nici nu-l interesează: important e să-i câştige emoţional pe oameni, vânzându-le o poveste frumoasă şi dominând dezbaterea naţională asupra Brexit-ului.

Ofensiva extremei stângi, reprezentate de Partidul Verzilor, este însă mult mai periculoasă pentru laburişti pentru că, dacă sunt puţini votanţi autentic de stânga care ar sări în barca extremei drepte, de cea a extremei stângi pot fi mult mai uşor ademeniţi, mai ales tinerii educaţi din mediul urban. Cu o viziune uşor reducţionistă asupra lumii, Verzii (un fel de SENS din România) propun o utopie aproape comunistă cu care e foarte uşor să atragi pe cineva care e deja de stânga şi, în plus, e nemulţumit de lipsa de convingeri politice de stânga a lui Keir Starmer; de lipsa lui de reacţie în cazul războiului din Gaza (în care Verzii ţin, evident, partea Palestinei); sau de tratarea Brexit-ului drept o problemă minoră. Nu-i de mirare, deci, că bietul Starmer a părut complet inadecvat.

Keir Starmer – un fel de Nicuşor Dan al Marii Britanii

Din afară, Starmer poate părea un politician puternic, stăpân pe situaţie, care vorbeşte frumos, care se raportează corect la Ucraina şi la Rusia. În realitate însă, dincolo de aparenţele înşelătoare, se află un om de paie, un politician lipsit de substanţă şi de convingeri, un manager sârguincios mai degrabă decât un politician priceput. Lipsa lui de coloană vertebrală în raport cu Donald Trump şi ceilalţi gherţoi de la Casa Albă, care l-au batjocorit public în nenumărate rânduri, a arătat un om slab, dar şi o „Mare” Britanie vulnerabilă, devenită ridicol de dependentă de Washington după divorţul de Uniunea Europeană. Lipsa de claritate morală în ce priveşte războiul din Gaza, unde a devenit tot mai clar că Israelul şi Benjamin Netanyahu comit un adevărat genocid din dorinţa de răzbunare, l-au făcut pe Starmer un personaj profund destestabil în rândurile, nu puţin numeroase, ale tineretului de stânga. Lipsa de viziune şi de curaj în raport cu Europa nu l-a ajutat nici ea. Majoritatea britanicilor se opun acum, în absolut toate sondajele, ruperii de UE, dar Keir Starmer a rămas în urma electoratului şi tot aleargă gâfâind după voturile „suveraniştilor” working class, care, oricum, nu l-ar vota niciodată.

Ca şi Nicuşor Dan al nostru, a crezut că poate pune batista pe ţambal şi evita un subiect complicat fără ca lumea să bage de seamă că el nu are nicio convingere sau chiar că are convingeri contrare celor ale electoratului său. Asta ar trebui, poate, să fie o lecţie pentru preşedintele român, aflat, actualmente şi pe deplin meritat, în dizgraţie: a vâsli continuu cu fundul în două luntri şi a te întoarce împotriva celor ce te-au votat nu sunt căi de succes. Tot alergând pe coclauri după sprijinul suveraniştilor; tot trădându-ţi propriii alegători şi milogindu-te de Trump şi MAGA să te bage în seamă, când votanţii tăi nu doresc să te vadă umilindu-te în faţa golanilor de la Casa Albă; rişti să-ţi faci ţăndări imaginea publică şi să dispari la ghena istoriei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp