La 101 ani, filosoful Mihai Șora a protestat la Alba Iulia: „Ce ne-am face fără justiţie? Am ajunge să ne conducă hoţii şi ticăloşii”

Republica Moldova este mai vizibilă acum decât România. Anvergura internațională a Maiei Sandu e mai mare decât cea a lui Nicușor Dan.

Aceasta este capitala, sfâșiată de 6 primari de sector care pun borduri și panseluțe la suprapreț și care au tocat în ultimul deceniu miliarde de euro ca să vopsească gardurile pe afară. Nu-i mai pomenim pe Sorin Oprescu și Gabriela Firea, care au îngropat Bucureștiul în datorii și i-au diminuat șansele de a se dezvolta.

Să-mi saie inima, țățico: Nicușor Dan a făcut „o gafă de proporții”, și-a pus șapca MAGA sub fund! titrează vigilenta presă patriotică. Io viu și plusez: crimă de lezmajestate, să fie tuns în direct la Televiziunea Poporului!

„Mi-e rușine de rușinea lui”. Zicala asta românească mi-a venit în minte în vreme ce mă uitam la sforțările plug în trotuar ale televiziunilor de știri de a zugrăvi deplasarea președintelui Dan la menajeria de dictatori a regelui Trumpf ca pe un triumf.

Mulți dintre părinții copiilor cu dizabilități din România au renunțat de mult să spere că pot să se bucure de beneficiile artei fără să fie respinși, judecați, etichetați ironic. În vârtejul multelor griji și greutăți pe care le au de dus, mersul la spectacol, la muzee, la teatru a devenit un ideal utopic. Rareori există programe adaptate, tururi senzoriale, ore „relaxate” în care zgomotele neașteptate să fie acceptate. În puținele cazuri în care există astfel de oferte, rareori ajung și la urechile părinților. Accesibilitatea e înțeleasă preponderent fizic – rampă, lift – dar nu și senzorial, emoțional sau social.