Fostă antreprenoare, am încercat să revin pe piața muncii după 3 copii. M-am lovit de 2 refuzuri, multă tăcere, iar anxietatea a început să crească

sursa foto: Profimedia

Pentru cei care sunt noi pe aici: salut, sunt Gabriela, am (aproape) 34 de ani, sunt mama a trei băieți și scriu despre reîntoarcerea la viața profesională după maternitate. Mai scriu și despre faptul că, după vârsta de 30 de ani, am început să mă schimb și să mă îndepărtez de fata care eram. Sunt în plin proces de reinventare și reînvățare a cine sunt în etapa asta a vieții mele. Și documentez călătoria asta în timp ce îmi cresc cei trei băieți.

Planul era de doi ani

Ți-am povestit în articolul trecut că la cel de-al doilea copil al meu am decis să stau acasă în concediu de maternitate și îmi propusesem să stau doi ani, așa cum stă toată lumea. Ca să mă bucur de maternitate și, cumva, ca să recuperez ce nu trăisem la primul copil, când m-am întors la job foarte repede după ce am născut.

Înainte să vină al doilea băiețel pe lume am vândut agenția, m-am angajat la compania care ne achiziționase și de acolo am plecat în concediu de maternitate cu puțin timp înainte să nasc. În afară de o tentativă de a mă întoarce la birou când mijlociul avea 9-10 luni, maternitatea de la al doilea copil a fost așa cum o planificasem. Mai puțin partea în care, la 11 luni ale băiețelului numărul doi, am aflat că în viața noastră va veni băiețelul numărul trei. N-am să vă mint (dar nici nu insist pe subiect pentru că nu vreau ca o emoție de moment să umbrească în vreun fel sensul și bucuria pe care le-a adus în familie mezinul nostru): când am făcut testul de sarcină zis și testul “ia și mie un test, sigur nu sunt gravidă, dar vreau să dorm liniștită la noapte”, pot să vă spun că noaptea mea a fost oricum, numai liniștită nu.

Și uite așa m-am trezit că cei maximum doi ani de pauză pe care mi-i propusesem aveau să se transforme în minimum trei spre patru.

Singurul lucru care evaporă anxietatea

În realitate au fost trei ani și jumătate, pentru că atunci când băiețelul meu mic a împlinit un an, am simțit că cel mai bun lucru pe care puteam să îl fac pentru mine și echilibrul meu emoțional era să mă întorc la muncă.

Nu pentru că îmi era greu acasă cu copiii, ci pentru că nu mai puteam să suport anxietatea și FOMO-ul pe care le aveam față de cariera mea profesională. Cu toate tehnicile și instrumentele de calmare a minții pe care le-am învățat de-a lungul anilor, în contextul pauzei lungi și al furtunii hormonale care m-a lovit după cele trei sarcini în cinci ani, am simțit că cedez. Și dacă am învățat ceva despre anxietate din experiența personală, este că singurul lucru care o evaporă este acțiunea.

Așa că am decis să mă întorc la muncă, într-un regim part-time / flexibil inițial și, după 12 ani de antreprenoriat, să îmi caut un job.

O industrie care părea moartă

Hotărârea asta am luat-o în ianuarie 2026, când tot ce vedeam în jurul meu erau prietene și foste colege concediate. Pentru cine nu e la curent, anul acesta a fost, cred, anul în care inteligența artificială a progresat enorm. Iar marketingul a fost unul dintre domeniile cel mai puternic afectate. Așa că de la a primi oferte de job o dată la două-trei săptămâni, m-am trezit într-o industrie care părea efectiv moartă.

(Notă: Acum, cu sistemul nervos ceva mai echilibrat, după câteva luni pe piața muncii, nu mi se mai pare chiar așa; pot să văd toate schimbările, dar simt că este încă mult loc pentru oameni creativi și competenți. Atunci nu puteam să disting lucrurile astea clar.)

Mi se părea că sunt în urmă, că dacă oameni care au fost constant pe piața muncii au atâtea probleme și nu reușesc să găsească un job sau să se angajeze, eu care aveam trei ani de pauză ce șanse aveam? Sindromul impostorului era la cote maxime, în timp ce încercam să învăț să jonglez între ChatGPT, Claude, Gemini, să „scriu” skill-uri, să creez agenți, să învăț să fac un cont de GitHub, să „vibe-codez” și să înțeleg și eu, finally, ce înseamnă să dai „deploy” la ceva.

Eram copleșită. Și tot ce îmi doream, în pofida sfaturilor și încurajărilor din jur, era să îmi găsesc un job care să îmi liniștească mintea. Mă simțeam neîncrezătoare și aveam nevoie de o validare din exterior ca de aer, oricât de tare și puternică încercam eu să mă dau.

Poate că experiența mea a fost atât de zguduitoare și pentru că mai toată viața mea de adult am fost antreprenoare. Însă în contextul de mai sus, nu simțeam că am răbdarea și resursele necesare ca să pornesc ceva de la zero. Așa că am preferat să gestionez trecerea de la antreprenoriat la un job, cu program și cu un manager direct. Totul pe fondul suprastimulării date de trei sarcini în cinci ani. Distractiv.

15 aplicări, două refuzuri

Am început să aplic la job-uri. Cred că am aplicat la peste 15 joburi pe LinkedIn în două luni. Majoritatea nici nu au răspuns, iar două m-au refuzat. Pentru unul dintre ele eram prea calificată, pentru celălalt nu eram suficient de calificată.

Lipsa de răspuns a mai fost cum a mai fost. Însă cele două refuzuri s-au simțit ca un pumn în stomac. Am început să am foarte, foarte multe îndoieli; să îmi spun că nu sunt suficient de bună; că cei trei ani în care am stat acasă cu copiii au fost prea mult; că poate am greșit că am stat atât de mult acasă cu copiii; că sigur am greșit refuzând propunerile de consultanță primite de-a lungul celor trei ani. Practic, toate gândurile și nesiguranțele pe care le aveam la 20 de ani s-au întors la mine ca o furtună. Nimic din stima de sine pe care mi-o construisem în ultimii ani nu părea că mai stă în picioare.

Însă, în toată ploaia asta de dubii, era totuși un gând care mă liniștea în nopțile agitate: nu avea cum să fie greșit că am stat acasă cu copiii mei. În niciun context.

Așa că am decis să schimb contextul.

Înapoi la oameni

Am început să fac ce știam mai bine: să mă reconectez cu oamenii pe care îi știam, cu care lucrasem, care îmi fuseseră clienți, foști angajatori sau foști colegi. Relațiile neîntreținute se răcesc. Tocmai de asta este periculoasă izolarea mamei doar în jurul copiilor, fără niciun fel de ajutor, deci fără nicio fereastră în care să poată ieși la o cafea cu vechi colegi doar de dragul relației, fără o miză.

N-a fost ușor: oamenii nu mi-au mai răspuns prompt la mesaje. Alții nu și-au găsit timp pentru o simplă cafea, pe bună dreptate. Așa că a trebuit să reînnod, ușor-ușor, relațiile care au fost mai bine consolidate și care au rezistat și după pauză.

Am început să ies la cafea și să le spun oamenilor că sunt pregătită să revin și să explorez opțiuni.

În următorul articol o să-ți povestesc despre cum am aflat de jobul la care sunt acum, cum m-am pregătit pentru interviurile din procesul de recrutare, care a durat mai bine de două luni, și ce m-a ajutat să îmi recapăt încrederea în mine.

Articol publicat inițial pe blogul autoarei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp