Pe un frig de crăpau pietrele, într-un București îngropat sub zăpadă, am hotărât să mergem la film și să vedem Jackie, un film despre care știam un singur lucru: Natalie Portman joacă în rolul principal. Am trecut peste micile inconveniente legate de vizionarea unui film într-un mall, unde lumea mănâncă popcorn de parcă este sfârșitul lumii sau de parcă ar fi singura masă după săptămâni de zile. Au fost două persoane care au scotocit în pungile alea de popcorn și le-au foșnit un sfert de oră ca nu cumva să piardă vreo boabă de porumb, apoi au sorbit zgomotos și cu nedismulată poftă din băuturile carbogazoase. Nu pot să înțeleg bucuria, disperarea sau lipsa de bun simț - spuneți-i cum vreți molfăitului zgomotos de popcorn din sălile cinemaurilor de mall. Pentru mulți, filmul devine doar un pretext pentru popcorn și cola.
Așadar, un cor de consumatori frenetici l-a petrecut pe Kennedy pe ultimul drum.
Dincolo de experiența din sală, a fost un film neașteptat și neliniștitor.
Neașteptat, pentru că am crezut că o să văd un film despre rolul lui Jackie ca soție a unui candidat la președinția Statelor Unite și, ulterior, președinte al SUA. În schimb am văzut un film despre văduva Jackie și o privire intimă aruncată asupra atmosferei sumbre și a zilelor triste care au urmat asasinării lui JFK de către presupusul atentator Lee Oswald la data de 22 noiembrie 1963.
Neliniștitor pentru că Jackie reușea să îți inducă această stare, accentuată de coloana sonoră deosebit de tristă.
Foto: IMDB
Filmul a fost construit pe structura unui interviu pe care Jackie îl dă unui jurnalist, Theodore H. White, pentru revista Life, iar pe măsură ce interviul avansează sunt prezentate diferite secvențe din viața cuplului prezidențial, până în momentul tragic de la Dallas și înmormântare.
Am fost intrigat de felul în care regizorul a ales să o prezinte pe Jackie, ca pe o persoană cumva nehotărâtă, ce vorbea prețios și ale cărei merite au fost decorarea Casei Albe și organizarea înmormântării.
Se remarcă și câteva înțepături politice între Bobby Kennedy (jucat de Peter Sarsgaard), Jackie și noul președinte al SUA care a preluat mandatul în urma decesului, Lyndon B. Johnson. Se prezintă graba cu care noul președinte depune jurământul, chiar în avionul care transporta sicriul, Bobby se plânge ca au fost atât de multe lucruri începute pe care ar urma să le finalizeze noul președinte (ceea ce ilustrează proverbul „Nu este pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește”) și imaginea în care Jackie părăsește Casa Albă, în timp ce soția lui Lyndon alege perdelele și tapetul.
În acest context ar merita revăzute și filmele JFK (1991) regizat de Oliver Stone, Bobby (2006) regizat de Emilio Estevez sau Parkland (2013) în regia lui Peter Landesman.
Nu vreau să fac spoiler, pentru a nu vă strica plăcerea descoperirii acestui film deosebit, una dintre cele mai interesante pelicule ale începutului de an.
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Asa ca marea masa, se distreaza cu ideile altora, pe care le lasa sa le intre in minte fara nici un filtru sau digestie cognitiva. Cineva imi spunea: "Poti sa platesti si sa privesti cum isi traiesc altii viata. Sau sa te aduni si sa-ti traiesti, sa-ti descoperi, propria viata."
Dovada este chiar popcornul care este un produs secundar (sau principal) al digestiei de idei. Cand mesteci nu poati gandi, nu poti observa, nu poti intelege. dar ramai cu senzatia ca ai facut ceva. Ai mancat popcorn. In fapt esti doar un aspirator fara discernamant.
Pe de alta parte Hollywood e renumit pentru "ciorbele reincalzite". Remake dupa remake. Aceiasi ciorba reincalzita pentru fiecare noua generatie. Hollywood e formatorul de opinie principal in SUA. HW digera ideile, le filtreaza, si le pregurgitate ofera spectatorului. Astfel fiecare e multumit. Unele filme de valoare sunt chiar "imprumutate" din cinematografia europeana. Filmul italian "parfum de femeie" se reinventeaza la HW cu un cu totul alt mesaj. Comedia "omul cu un pantof rosu" este o copie saraca a celei franceze. "Nikita" la fel. Sa nu mai zic de "Solaris".
E o diferenta mare intre cinematografia hollywoodiana ci cea europeana. Prima iti amorteste acuitatea intelectuala, a doua ti-o forteaza. E clar ca omul alege calea minimei rezistente. Adica sa faca nimic si sa ramana cu nimic.
Ar mai fi multe de spus. CTP ne-ar combate. Hollywood e o industrie si are bani. Chiar si din propaganda sau diversiune intelectuala.
Scenariul se scrie in functie de public. Publicul american digera chestii simple. Nu vrea ambiguitati. Vrea o directie clara, precisa.
http://www.smithsonianmag.com/arts-culture/why-do-we-eat-popcorn-at-the-movies-475063/
Desi cunosc ceva-ceva perioada, ar fi fost interesant daca ar fi expus legaturile dintre mafie si JFK (prin fratele sau) vazute prin ochii madamei Onasis, sau cum (daca) a suferit Jackie din pricina legaturii lui Onasis cu diva Callas, o introspectie aspura gandurilor si trairilor avute cand l-a tinut pe JFK in brate- mort,.sau presiunile din partea familiei Kennedy, etc.
In rest, multumesc pentru imaginea de ansamblu, m-ai scutit de un drum (si vreo 100 lei cheltuiti).
Am ajuns și eu la concluzia dvs. - ce vremuri trăim - mergând cu copilul la film...
E vorba de filmul Stork, unde berzele duc copii si homosexualilor (nu guvernele de idioti)
Cunosc multe "casnice si spalatorese" care scriu mult mai corect gramatical si mai politicos decat d-voastra.
Mai ales cand va adresati unor persoane pe care nu le cunoasteti, e recomandat sa folositi persoana a doua plural - se numeste pluralul de politete.