Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

La pescuit pe lacul Qumran

Cristian Tudor Popescu

Propun cititorilor un experiment dur: să citească literatură a imaginarului când se așteaptă la un text despre politica la zi sau Roland Garros, aici, în ograda subsemnatului. Povestirea lui Maurizio Viano încheie volumul Fantascienza, antologie de povestiri italiene alcătuită de Gianfranco de Turris și Ion Hobana. Voi citi cât se poate de atent toate comentariile, dacă va fi vreunul.

M-am întors acasă mai tîrziu ca de obicei, fiindcă nu aveam chef să vorbesc cu nimeni. Am intrat cu cea mai mare băgare de seamă, am traversat coridorul desculț și m-am închis în sufragerie, avînd grijă să nu aprind lumina. Abia mă așezasem în fotoliu, cînd am auzit o ușă deschizîndu-se. După puțin timp, iată vuietul și surda înghițire a rezervorului instalației de la baie. Speram să nu-și dea seama de prezența mea. Dar, revenind pe coridor, Marcello a vrut să intre aici și, firește, m-a văzut. Silueta mea profilată pe perete, lîngă fereastră, probabil că l-a speriat puțin. A aprins lumina și a început să strige:

- Papà... Ce faci? De ce nu vii la culcare?

Atunci a apărut și Lucia cu Alberto. Au început obișnuitele discuții, tocmai cele pe care aș fi vrut să le evit.

Lucia a spus că ne trebuie bani, ca s-o ducem mai departe, mult mai mulți bani decît aș fi capabil să cîștig. A mai adăugat ceva relativ la datoriile care s-ar fi acumulat și a ajuns la concluzia că întreaga vină este numai a mea.

Băieții nu aveau nici ei o atitudine binevoitoare. Stăteau acolo, nemișcați și mă priveau, și eu, de asemenea, îi priveam ca pe niște străini. Cît erau de mici, aveau totuși un aer calculat, iar fețele lor slabe și strălucitoare în lumină, din cauza ochelarilor, aveau o expresie de parcă mi-ar fi reproșat niște fapte groaznice comise împotriva lor.

Lucia a amintit, de asemenea, diagnosticul medicului. Se pare că inima mea n-ar mai funcționa așa cum trebuie și că ar exista pericole în perspectivă, chiar dacă nu iminente. A spus-o doctorul și trebuie să-l credem. De acord. Dar ce importanță are asta pentru mine?

Pe urmă, găsesc că e stupid să discut mereu, cu încăpățînare, despre același lucru care – printre altele – nu se pot remedia.

- Hai, duceți-vă la culcare și lăsați-mă-n pace. Am să vin și eu imediat. Nu-i nici un pericol să fac vreo pneumonie, sau așa ceva, numai pentru că mai stau o jumătate de oră în fotoliu. Am să-mi pun un pled pe genunchi. De acord? Și mîine vom vorbi despre toate, nu numai despre datorii și despre boala mea de inimă, dar și despre alte probleme ale voastre – dacă aveți – și despre unde vom merge în vacanța de vară. Vă promit. Acum însă plecați și lăsați-mă în pace. Da... Mîine... Mîine.

S-a făcut, am reușit să-i conving. Pot chiar să aprind lumina și, cum ușa e închisă cu cheia, nu vor mai veni să mă deranjeze. Peste puțin, deci, mă voi afla din nou pe plaja lacului Qumran. Unde se află, exact, n-am știut-o niciodată, dar desigur foarte departe de aici, într-un loc unde ceilalți nu au cum să ajungă, ceea ce înseamnă că pentru mine e minunat. Acolo, de jur împrejur, sînt arbori mici cu frunzișul moale și unduitor. În general, aerul este acolo aproape nemișcat, și dacă cineva privește nisipul observă mici scoici roșietice, care ies la iveală fără frică. Numai că nu sînt chiar scoici adevărate. Dacă încerci să culegi una, iată că ici se ivește un botișor de șoarece, dincolo miriade de lăbuțe și la urmă chiar o codiță ascuțită ca un ac. Cu un salt, îți scapă din mîini și se rostogolește departe; apoi se oprește și o vezi din nou odihnindu-se imobilă, exact ca o scoică plină de nisip.

Lacul nu are o culoare, sau cel puțin nu are o culoare statornică, nuanța lui se schimbă fără încetare și e greu să ți-o amintești. În nici un loc nu-i prea adînc. Eu însumi, înotînd în el, am observat că apa nu-mi trecea niciodată de brîu. Este ideal pentru cine vrea să facă o baie și, desigur, pentru pescuit. Și mie îmi place foarte mult să pescuiesc. Prima dată cînd am nimerit acolo, aveam cam cincisprezece ani.

Era vară, spre sfîrșitul lui august, și noi, copiii, ne întorceam în sat, după o plimbare. Dintr-o dată, chiar în fața noastră, căzu un obiect foarte luminos, s-ar fi putut crede că e o stea, care se deslipi literalmente de pe cer și, cu o scurtă parabolă, brăzdînd văzduhul foarte albastru al serii, se înfipse în pămînt, ridicînd un nor de praf și de pietre. Toți au rupt-o la fugă și eu aș fi făcut la fel, dacă n-aș fi văzut-o pe Marina cățărîndu-se cu piciorușele ei subțiri chiar spre locul unde se afundase obiectul. Am fugit spre ea și am apucat-o de cozile ce aveau culoarea aramei murdare.

Drept răspuns, se întoarse și-mi trase un picior, mușcîndu-mi în același timp amîndouă mîinile, astfel că mi-am pierdut echilibrul și am căzut cu fața în jos. Cînd am ridicat capul, Marina stătea în genunchi lîngă un mic crater și săpa, cu o energie frenetică, pentru a-i lărgi deschizătura. Mormăind, m-am apropiat și am întrebat-o ce voia să facă. Îmi răspunse că deoarece căzuse o stea și acum se găsea chiar acolo, înăuntru, în gaură, dorea s-o ia și s-o țină la ea.

Am rîs prostește, frecîndu-mi obrazul cu mîneca hainei.

- Ești nebună? Ai să te arzi! Nu-ți dai seama că obiectul acela e în flăcări? Așa e. Și tu vrei să-l iei. Vrei cu tot dinadinsul o stea numai pentru tine și n-ai să reușești decît să-ți arzi pielea.

Mă amenință cu pumnul:

- Atunci pleacă! Ești un laș!

Dar cum nu plecam, își îndulci privirea și spuse că nu se temea să se ardă și că, în orice caz, se putea întoarce acolo peste vreo două, trei zile, cînd steaua se va răci.

Mîinile îi erau deja pline de arsuri și i le-am bandajat atunci cu o batistă pe care am rupt-o în două. Am însoțit-o prin urmare în sat și am înțeles că suferea destul de mult, chiar dacă strîngea din dinți, ca să nu lase să se vadă. Chiar și hainele îi erau în parte arse. Începu să șchiopăteze și astfel am observat că pe genunchi avea răni circulare destul de mari și alte pete mai mici deasupra și dedesubt și chiar pe lături. Mare și voluminos cum eram, nu mi-a fost greu s-o sprijin. De altfel, era atît de ușoară! Din cînd în cînd o auzeam plîngînd, dar numai pentru puțin timp. Astfel am ajuns în sat destul de tîrziu și tata, îndată ce mă văzu, ieși alergînd din han și îmi arse o palmă răsunătoare.

Marina fu dusă imediat în cameră. După o jumătate de oră sosi și doctorul. Am ieșit afară, în noapte, și m-am întors la locul unde căzuse „steaua”. În jur nu era nimeni. Am scos din buzunar un foarfece mare cu mîner de lemn, pe care-l șterpelisem cu puțin înainte de la han.

Mi-am pus mănușile groase de munte și am scotocit cu foarfecele înăuntru, unde pămîntul fumega încă. Am simțit ceva tare și am încercat să-l apuc, dar n-am reușit decît după mai multe tentative.

În sfîrșit am putut contempla „steaua”: nu era decît o bucată de piatră verde, cu o crustă incandescentă în jur. Am pus-o deoparte și am continuat să caut. Nu mai era nimic.

Îmbrăcămintea mi-era arsă, mănușile nu mai puteau fi folosite, iar foarfecele devenise negru și moale. Simțeam dureri puternice peste tot, ca niște împunsături continue. Nu-mi păsa de nimic.

M-am îndreptat spre o casă de țară, după ce am pus piatra verde pe iarbă. Acolo, lîngă casa cu ferestre oarbe, era o fîntînă. Era și o găleată de lemn care slujea – cred – pentru a adăpa măgarul. Am umplut-o cu apă și m-am întors la locul de unde plecasem; după o clipă, „steaua” era în siguranță acolo, înăuntru și se răcea, acoperită cu apă, după ce emisese o sfîrîitură și un nor de aburi.

Din fericire, nu era prea fierbinte și nu găuri fundul găleții. Și iat-o acolo, la dispoziția mea.

După un ceas, mă aflam din nou la han și nu puteam dormi. Tot corpul mi-era parcă străpuns de fiare înroșite.

Obiectul căzut din cer stătea pe noptieră, nemișcat și încă umed, gata să fie luat și mîngîiat, dacă aș fi dorit. De fapt, l-am luat și l-am ținut strîns, atît cît îmi permiteau rănile din palme. Am închis ochii. Cînd i-am redeschis, lacul se afla în fața mea, sub o lumină dulce și clară. Era un loc necunoscut, dar unul dintre locurile acelea care, oriunde s-ar afla, au un aer primitor și te fac să crezi că numai acolo te simți bine.

În fond, n-are nimic special. E ca o cîmpie pustie, cu arborii aceia, tufișurile și ciudatele păsări care zboară leneș, alunecînd parcă de-a lungul razelor de soare. Urmărindu-le zborul, îți dai totuși seama că soarele este altfel decît cel obișnuit. Oricum, mai mic. Un soare în miniatură, adaptat unei lumi fără îndoială ușoare și rarefiate, constituite aproape numai din aer, gata să se disperseze la prima izbitură. Aproape că ți-e teamă să-ți sprijini piciorul: și dacă se scufundă? Totuși, în privința asta nu-i nici un pericol.

Și eu mă simțeam ușor, inconsistent, alcătuit din același material cu lumea aceea îndepărtată și deci acordat la substanța lucrurilor. Această senzație imposibil de descris a fost urmată de o explozie de bucurie care m-a făcut să sar în sus și să recad încet. Odată pornit, am continuat să sar încoace și-ncolo, lungind mereu arcul săriturilor. În sfîrșit, la orizont se ivi imensa, liniștita întindere a lacului. Aproape imediat, soarele păru că se scufundă în apă și se lăsă noaptea, cu stele nemaivăzute pînă atunci, a căror lumină se răsfrîngea pe suprafața ondulată, abia atinsă de o ușoară, aproape imperceptibilă adiere de vînt.

În timp ce stăteam acolo, multe flori își deschiseră corolele, trimițîndu-mi o mireasmă dulceagă, dar deloc neplăcută.

În depărtare se auzi țipătul unui animal necunoscut...

Deodată, m-am pomenit din nou în camera mea de la han și arsurile mă dureau îngrozitor. Mi-aminteam totul foarte bine, țineam în mînă scumpa mea piatră verde și îndată sosi tatăl meu care, găsindu-mă în halul acela, începu să urle ca și cum el ar fi fost ars peste tot.

Mai tîrziu, m-am dus la Marina. Era bandajată pe față, pe mîini și pe picioare, întocmai ca mine. După o ocheadă reciprocă, am început să rîdem.

Părinții ieșiră o clipă. Profitai de asta pentru a vîrî mîna în buzunar.

- Iată, e pentru tine, am spus.

- Pentru mine?

I-am explicat ce era și ce mi se întîmplase în timpul nopții.

Ochii ei străluceau. Se ridică în capul oaselor și mă îmbrățișă atît de strîns, încît nu lipsi mult să mă înăbuș – ea, atît de slabă și eu, atît de enorm și de gras. Și totuși, acesta-i adevărul. Nu se mai sătura să contemple „steaua” și îmi spuse că nu va uita niciodată ceea ce făcusem pentru ea. Niciodată. Așa a spus.

- În noaptea asta, cînd dormi, ține-o lîngă tine, i-am spus eu, cu un aer misterios. Ține-o strînsă bine în mînă.

- E a mea, într-adevăr? Mi-o dăruiești?

- Nu știu. Deocamdată, ține-o. Vorbim mîine.

Înainte de a ieși, m-am întors din nou spre ea și am repetat, cu un surîs larg:

- Vorbim mîine.

Afară, am întîlnit grupul de copii, și toți mă întrebară de Marina. Bernardo, fiul avocatului, era cel mai insistent. Dorea să știe chiar de ce ne-am întors în sat atît de tîrziu și ce făcuserăm.

Am răspuns:

- Nimic special.

Dar Bernardo nu se lăsă convins. Își dădea aere, deoarece tatăl său, un om foarte bogat, îi dăruise o motocicletă nouă și nu e puțin lucru pentru un băiat de șaisprezece ani. Era nebun după Marina. Nu numai el, dar și toți ceilalți. Se țineau tot timpul după ea și o asaltau cu complimente. Bernardo povestea pretutindeni că reușise să o sărute pe gură într-o duă-amiază, în păduricea de pini; dar nu știu dacă era adevărat. De obicei, Bernardo spunea multe prostii.

- Dacă n-ai fi în halul ăsta, spuse el, cu mîinile în șolduri, ți-aș da o lecție să mă ții minte. Ai înțeles?

I-am spus că am înțeles și am plecat. În aceeași dimineață, tatăl meu mă duse la oraș pentru că avea treabă și voia să profite de ocazie pentru a mă arăta unui medic. Arsurile erau destul de îngrijorătoare. Am rămas în clinică aproape două săptămîni, furibund că nu mă puteam întoarce la Marina. Ea îmi scrise totuși cinci scrisori.

Cînd mă revăzu, în sala mare a hanului, întoarse capul în altă parte. Băieții stăteau adunați cu toții în jurul ei. Iar ea lingea o înghețată și le asculta cu binevoitoare atenție propunerile. Fiecare avea cîte ceva să-i ofere și, mai mult decît ceilalți, Bernardo, care din cînd în cînd o trăgea de o parte și îi spunea ceva la ureche, în secret.

Cum nu mă băga în seamă, eram hotărît să mă bat cu toți și, cum eram mare ca un munte, nu știu cum s-ar fi sfîrșit.

Îmi făcu atunci semn să ies, și veni după mine.

- Te simți bine, nu-i așa? Și eu, după cum vezi. Peste o săptămînă ne întoarcem acasă. Sîntem în septembrie și n-are rost să mai stăm aici.

Ne aflam la cîțiva pași de han și băieții, în frunte cu fiul avocatului, ne urmăreau de la oarecare distanță.

- Am citit scrisorile tale, Marina. Deci e adevărat. Ai fost și tu acolo.

- Ține, ia înghețata mea.

Mi-o dădu, cu toate că era aproape pe sfîrșite. Am făcut-o să dispară dintr-o singură înghițitură.

- Și ăia? am întrebat-o, arătînd spre grupul care se apropiase în semicerc.

Scutură capul și părul, care nu mai era strîns în cozi, se aprinse în lumină, părînd o cascadă de vin limpede.

- Nu pot să-i gonesc, nu?

- Atunci, eu îmi iau piatra înapoi. Și ia seama că nu glumesc!

Știam din scrisori că și ei i se întîmplase același lucru, că în timpul somnului se pomenise pe cîmpia de lîngă lac. Nu reușea să-și explice motivul. Asta i se întîmplase în prima noapte și apoi într-a doua. Mereu. I se întîmplase ori de cîte ori adormea și, desigur, nu putea fi vorba de o coincidență.

- Totuși, am dreptul să merg și eu mi se pare. Așa că va trebui să încheiem o înțelegere.

- Nu prea văd cum...

Era destul de încurcată. Între timp, continuam să mergem și ceilalți se țineau mereu după noi. Din cînd în cînd grăbeau pasul și se apropiau. Marina se întorcea brusc și-i alunga puțin mai în spate, dar îndată ce era posibil iar se apropiau și astfel înaintam spre sat.

Ajunsesem la concluzia – de altfel evidentă – că piatra culeasă de mine putea să ne ducă, în timpul somnului, la locul acela care ne plăcea atît de mult. Trebuia deci să facem în așa fel, încît să mergem pe rînd, după un program bine stabilit.

Deocamdată, i-am cerut să-mi descrie amănunțit peisajul, pentru a fi siguri că locul era același. Și, pe cît se pare, nu erau îndoieli. Fiecare detaliu coincidea perfect.

Mi-a venit o idee:

- În noaptea asta merg eu și îți las un semn. Să vedem dacă mîine îl găsești.

Am luat piatra și noaptea am ajuns într-o clipă acolo. Imediat am rupt o ramură dintr-un copac și am tîrît-o pe terenul nisipos, trăgînd o serie de linii aproape paralele. Dar asta nu era prea semnificativ. Nu aveam nici un obiect asupra mea. Acolo eram gol, chiar dacă pînă atunci nu băgasem de seamă. Cum să fac, deci? M-am așezat dezolat pe o stîncă, privindu-mi vîrful picioarelor. Am luat cîteva pietricele și am încercat să le rînduiesc, le-am potrivit astfel încît să formeze numele meu, cu un semn de exclamație la urmă. Servindu-mă de anumite repere, mi-am întipărit bine în memorie locul și, la sfîrșit, eram foarte satisfăcut. Într-adevăr, urmînd indicațiile mele, în noaptea următoare ea găsi cu ușurință mesajul, sub care, în același mod, trasă numele Marina, pe care l-am regăsit în tura următoare. Cu pietricele nu se pot scrie fraze prea lungi. „Dialogurile” s-au succedat, mai mult sau mai puțin în acest fel. Lîngă un fruct roșu abia cules am scris:

„Mănîncă. E bun”.

Și ea:

„Nu prea”.

Atunci eu:

„Ești prea pretențioasă”.

Ea:

„Am făcut baie”.

Așadar, pe cît se pare, se decisese să înfrunte apa. Eu încă nu. La drept vorbind, n-am fost niciodată un bun înotător. Dar pentru a nu rămîne mai prejos, am vrut să încerc și am descoperit că apa era călduță și mă susținea în așa fel, încît mi-era imposibil să mă scufund, pentru a nu mai repeta că nu era deloc adîncă.

Am scris deci: „Și eu”, și-am adăugat două semne de exclamație, pentru a da importanță faptului.

Sosi și momentul cînd Marina trebui să plece din sat.

Vara se sfîrșise și, în scurt timp, aveam să plec și eu, dar într-alt oraș. Trebuia să ne revedem anul viitor, cel puțin așa stabiliserăm. Între timp, urma să ne trimitem „steaua” prin poștă, o dată pe lună, deoarece nici unul dintre noi n-avea intenția să renunțe la lac.

Am întîlnit-o în păduricea de pini, puțin înainte de plecare și-am întrebat-o:

- Apropo, cum vom numi lacul?

Pentru că trebuia să-i dăm totuși un nume.

Nu știu cum ne-am decis pentru „Qumran”. Înainte de toate, ne plăcea și apoi îl citiserăm undeva, prin urmare era ceva „comun” pentru amîndoi.

După mine, locul acela era chiar lumea de unde provenea piatra pe care o văzusem căzînd. Și iată că ea ne ducea acolo, de fiecare dată cînd adormeam.

Nimeni nu știe cu certitudine ce înseamnă propriu-zis a adormi. Practic, singurul lucru sigur este acesta: în timp ce corpul stă imobil, o altă parte, mai lăuntrică și mai ușoară, pare să iasă și începe să călătorească. Ba chiar să țintească drept în sus, să zboare făcînd un salt capabil să o ducă dincolo de stele.

Partea despre care vorbesc, pe cît e de firavă, are totuși o anumită consistență, prin urmare e supusă legilor materiei, o materie rarefiată și predispusă în mod logic să se înalțe. Unde se duce atunci?

Să presupunem o serie de universuri concentrice, fiecare dintre ele ocupînd o anumită dimensiune.

Sfera noastră este oarecum grosolan concepută, s-ar spune cu materiale aproape informe, și ne mișcăm pe ea cu mari eforturi, striviți de forțe uriașe. Celelalte sfere sînt toate în jur; numai că nu le vedem.

Înlăuntrul unui asemenea înveliș, crisalida vieții pulsează continuu, și ar dori în mod instinctiv să fugă în dimensiunea care îi este proprie. Timpul și spațiul, așa cum le concepem noi, nu există acolo. Mișcarea este, desigur, mai rapidă și mai dezinvoltă și poți merge unde vrei, înainte sau înapoi, în jos sau în sus, în trecut, ca și în viitor. Despre asta ne dăm seama, deși vag, de fiecare dată cînd pătrundem într-adevăr în eul nostru. Noaptea ne odihnim. Fără îndoială, n-am putea să acționăm douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru de ore, într-o lume atît de inferioară și de apăsătoare, cu o presiune atît de uriașă deasupra capetelor noastre. Și în timpul odihnei, aripile se întind în nesfîrșit spre abisurile tăcute și glaciale, atît de nemărginite, încît te amețesc. Nenorocirea este că lumea nu-i obișnuită să zboare. Nimeni n-a învățat-o așa ceva. Și atunci cînd se avîntă în zbor, nu depășește complet pragul care duce de cealaltă parte... le e frică, se-nțelege. Stau tot timpul, ca să zicem așa, cu un picior aici și cu altul dincolo, într-o continuă pendulare, nehotărîți dacă să se întoarcă sau nu înapoi. Și chiar atunci cînd, cu un curaj indiscutabil, ei se avîntă dincolo de graniță, rămîn, în cazul cel mai bun, aproape de limita inferioară. Asemenea unor păsări oarbe, se lovesc mereu de obstacole, cad pentru a se înălța poate din nou, dar de-a curmezișul, pînă cînd teama de amețeală și epuizarea impulsului inițial nu-i aduc iar în jos, pentru a se cuibări înăuntrul trupului.

Se întîmplă adesea ca unul dintre aceștia să se întîlnească cu alții, care se află în aceeași stare, încercînd cu disperare să se înalțe. Atunci ia naștere un vîrtej formidabil: iubiri pasionate și aventuri sălbatice, tot ceea ce se petrece de obicei în visuri. Ne trezim deci tulburați, cu gura amară și cu gîndurile învălmășite. Fiindcă sîntem îngrămădiți într-un spațiu prea strîmt, ca niște pești care s-ar încăpățîna, în fundul oceanului, să nu se ridice decît cel mult cu cîțiva centimetri din nămolul abisal. Și asta cînd e atîta spațiu, dar în înalturi; iar pentru a-l cuceri trebuie să îndrăznești să te încredințezi curenților ascendenți.

Tăcuți și invizibili, curenții de energie parcurg orice punct al materiei răspîndite în multiplele universuri. Totul e o continuă vibrație de unde care vin și pleacă și ricoșează în conglomeratele mai dense, trasînd astfel o rețea de cărări legate între ele. Mai mult chiar decît cărări, ele s-ar putea numi „rute nautice”; și-ar fi de ajuns să te sintonizezi cu una dintre aceste rute, pentru a ajunge instantaneu la locul dorit.

În cazul nostru, se stabilise un contact între planeta îndepărtată și piatra de culoare verzuie culeasă de mine. Ea funcționa ca element receptor. Intrînd în sintonie cu astfel de unde, noi ne încredințam fluxului și, conduși cu fermitate, ca o plută de curentul unui fluviu, ne lăsam transportați în liniște.

Și cam asta-i totul.

Dar nu-i o simplă teorie. Nicidecum. Elaborarea dificilă a acestor concluzii mi-a luat mulți ani. Și le consider juste, în limita posibilului. În orice caz, sînt singurele în stare să explice totul. Cum am mai spus, a fost necesar un timp îndelungat ca să ajung aici, pas cu pas. Dar atunci cînd aveam cincisprezece ani, explicațiile nu mă interesau. Mi-era de ajuns ca lucrul să se întîmple, și să se întîmple așa, și singura preocupare era să nu se sfîrșească prea repede, pentru că ne simțeam foarte bine.

În păduricea de pini, puțin înainte de-a pleca la oraș, Marina îmi spuse:

- Va trebui să continuăm.

Se ridică brusc în vîrful picioarelor și mă sărută repede pe gură.

- Hei! am spus eu. Dar ea plecase.

Cîțiva ani, piatra continuă să călătorească între mine și ea, în colete poștale, potrivit înțelegerii stabilite. O lună pentru fiecare. Am început o explorare sistematică a teritoriului, dînd cîte un nume fiecărui lucru. Procedam la întîmplare; numeam plantele într-un anumit fel, fluviile într-altul. Am descoperit un lanț de munți și grote care coborau nu se știe pînă unde. Mergeam la vînătoare, cu uneltele pe care mi le făurisem. Am scris o mulțime de mesaje pentru Marina, pe niște frunze late și flexibile și am ajuns chiar să țin un fel de jurnal. Pentru asta mă serveam de o trestie specială, înmuiată în sucul florilor. Din cînd în cînd, ea îmi răspundea. Timp de o lună, cu multă răbdare, ea făcu ghirlande din pietre multicolore, pe care le găseam cu regularitate. Și m-am grăbit chiar s-o complimentez pentru modul cum erau întocmite. Între timp, îmi continuam explorările. Am capturat un mic animal păros, l-am închis într-un fel de cușcă și l-am lăsat într-un loc unde Marina ar fi putut să-l vadă cu ușurință.

După o anumită perioadă, am stabilit să construim o cabană. Cea mai mare parte a lucrului îmi revenea mie; ea se preocupa mai ales s-o înfrumusețeze în mii de feluri, cu flori, păsări împăiate și grațioase sculpturi în lemn.

Un lucru pe care l-am realizat, într-adevăr, împreună a fost o rogojină din fibre vegetale. Fiecare dintre noi lucra o anumită parte și amîndouă împletiturile trebuiau să coincidă astfel încît în mijloc să apară numele noastre. Aici am săvîrșit o mică neghiobie. Cînd am ajuns practic la sfîrșit, cînd nu mai rămăseseră decît ultimele retușuri, am adăugat o frază pe care nu eram înțeleși s-o punem. Era scrisă cu o frumoasă culoare azurie, înrămată și împodobită.

Și fraza era aceasta: Te iubesc. Și apoi urma o duzină de semne de exclamație.

Mă și bucuram de efectul pe care avea să-l aibă asupra ei. Dar răspunsul mi-a venit în cu totul alt mod.

Între timp, mă înscrisesem la Universitate și acolo era o fată care se ținea de capul meu și mă tot invita la ea acasă.

În vreme ce-mi luam micul dejun, iată că soșește o telegramă. Nici n-am apucat s-o citesc bine și mă și rostogoleam pe scări. Tata și mama strigau după mine nu mai știu ce.

Am ajuns la gară cu sufletul la gură. Trenul sosise la peronul al doilea. Trebuia să plece peste cinci minute. De la o fereastră a unui vagon, un cap de culoarea morcovului se apleca în afară și două mîini înmănușate îmi făceau semn să mă apropii.

- Sînt mulțumită că ai venit. Țineam foarte mult să te văd. Și cum trenul trebuia să treacă tocmai pe aici, m-am gîndit să-ți trimit o telegramă.

Scoase o oglinjoară și începu să se fardeze.

- Vai, dar ce gras ești, reluă ea. Ar trebui să ții regim, dragul meu. E păcat ca un băiat ca tine să ajungă în halul ăsta!

Un bărbat în cămașă apăru în spatele ei și se aplecă, la rîndul său, pe fereastră, căscînd.

- Cu cine vorbești, Marina? întrebă el.

- Cu un prieten, Omero. Un prieten drag. Pot să-ți spun chiar că între mine și el există un secret, și să nu-mi ceri să-ți spun ce anume, fiindcă n-o să ți-l dezvălui. Dar, doamne, cît e de mare și de gras! Nu ți se pare și ție, Omero? Cu ce seamănă?

- Cu un hipopotam, sugeră Omero.

- Exagerezi, rîse ea.

Rujul și oglinjoara dispărură și ea își puse pe nas o pereche de ochelari rotunzi și enormi, care o făcură de nerecunoscut.

- Pentru voiajul de nuntă, am ales Taormina, explică Omero, căscînd de trei, patru ori la rînd. Nimic mai nimerit pentru o astfel de ocazie. Ați fost vreodată la Taormina? Nu? Ei bine, ascultați-mă pe mine, duceți-vă și nu veți regreta. Vă garantez.

Trenul se puse în mișcare.

- Fă ceva pentru burtă, mă sfătui Marina, cu aerul cuiva care a pus, într-adevăr, la inimă o chestiune de o importanță vitală. Sînt pur și simplu deziluzionată. Cine și-ar fi imaginat să te vadă atît de gras? Gras aproape ca un... hipopotam.

Trenul se îndepărtase.

De atunci, lucrurile s-au schimbat. Piatra continua să facă totuși naveta între noi doi, dar la intervale de timp tot mai mari și fără regularitate. Pachetul îmi sosea din locuri foarte diferite, chiar din afara Europei. Adeseori nici nu știam unde să-l mai trimit, pînă cînd nu primeam o adresă. Din ziare știam că frecventa înalta societate. Intră chiar în mediul cinematografic, sau teatral; în orice caz, în lumea spectacolelor. Căsătoria se sfîrși repede și rău. În ce mă privește, continuam ca de obicei să rătăcesc de-a lungul deșerturilor și podișurilor „lumii mele” nocturne. Mai mult ca niciodată, o simțeam a mea, și aș fi dorit să rămîn acolo pentru totdeauna. Am și încercat chiar. La un moment dat, cînd simțeam că încep să mă întorc de acolo, direct spre masiva închisoare care mă aștepta ghemuită pe pat, gata să mă înghită pentru un mare număr de ore, făceam tot posibilul ca să mă rețin. Dar era inutil. Se vede că legăturile sînt, totuși, foarte solide și trebuie să ne resemnăm.

Într-o zi, desigur, vom fi liberi să zburăm unde dorim, fără nici un impediment. Atunci vom vizita marile roiuri de stele, toate lumile posibile. Atunci vom avea tot timpul. Dar oricît de departe aș putea să ajung, mă voi întoarce cu siguranță tot la lacul Qumran și voi înota îndelung în apele sale, care își schimbă mereu culoarea, acolo, în liniștea amorțită a soarelui miniatural, în timp ce în depărtare se va auzi strigătul repetat al micilor animale patrupede preocupate să rumege smocurile de iarbă acvatică asemănătoare algelor.

M-am căsătorit. Am avut copii. Dar ce importanță are? Această lume, unde toți par a se simți în largul lor – și nu înțeleg motivul –, acest plan particular al existenței, construit într-un mod atît de neghiob și de vulgar, și care nu-i decît o mască de argilă imprimată în mod grosolan pe aripile fluturelui, ei bine... a devenit prea apăsător pentru mine.

Mă mișc, într-adevăr, cu greu și chiar respirația îmi cere un efort din ce în ce mai mare. Inima însăși mi-e obosită. Uneori încearcă să se oprească și eu o înțeleg. Efortul este enorm, greu de suportat și sîntem mereu curbați, picioarele se tîrăsc și fiecare gest cîntărește o tonă.

Acolo e cu totul altceva. Practic nu simt oboseala: am învățat să construiesc obiecte – pînă și o barcă întreagă, cu catarge și pînze – să alerg, să săr, să mă cațăr pe stîncile cele mai prăpăstioase și în arbori.

Înot minunat, merg la pescuit și la vînătoare și sînt atît de puternic, încît aș putea să înving orice obstacol. E o lume făcută pentru mine. Nu îmbătrînesc niciodată. Dimpotrivă, ardoarea mea crește pe zi ce trece, energiile se multiplică și totul se desfășoară într-o atmosferă de mare entuziasm.

Am învățat să merg acolo și în timpul zilei, în orice clipă aș fi vrut. Mă aflam, de pildă, în tramvai, la serviciu, în localurile urît mirositoare ale cinematografelor de la periferie. Ei bine, remediul era simplu. Pipăiam în buzunar rotunjimea călduță a pietrei „stelare”, pe care o purtam acum tot timpul asupra mea.

Era destul să închid ochii, să mă concentrez și totul dispărea: întunericul, praful, fețele insipide ale oamenilor. Iată-mă liber. Iată-mă din nou acasă la mine.

Soția mea își dădu seama, într-o zi, de această stare de catalepsie. Atunci – femeile sînt ușor impresionabile – se sperie și nu lipsi mult ca să fiu internat într-un spital. Am renunțat la acest sistem, prea riscant, și am „călătorit” numai noaptea, supunîndu-mă ritmului firesc al somnului, cum se întîmplă cu marea și cu mareele.

Astăzi dimineață îmi citeam ziarul și am văzut pe pagina a treia fotografia Marinei. Trebuia să toarne un film și se afla în oraș, pentru exterioare.

Am căutat numărul ei de telefon și i-am telefonat.

I-am recunoscut glasul:

- Chiar tu ești? Scuză-mă, nu prea am timp. Sînt așteptată la o recepție.

- Ah, da!

- E pentru film. Ziariști, ercetera. Regizorul e un tip strașnic, un adevărat intelectual. Imaginează-ți, e și licențiat. Dar tu?

- Eu nu. Nu mi-am luat licența, am răspuns.

- Ia te uită! Și ce faci?

- Sînt funcționar. Lucrez la o arhivă. Dacă nu pentru altceva, pentru că e comod și am unele avantaje, printre care și acela de-a fi mereu singur, fără contacte cu lumea.

- Mie-mi plac foarte mult oamenii. N-aș putea să mă lipsesc de ei. Cînd îi văd pe toți în jurul meu, simt într-adevăr că trăiesc. Altfel, nu. E oarecum staniu, nu ți se pare?

- Aș vrea să te văd, i-am spus.

- N-am timp. Și apoi, pentru ce? Să lăsăm lucrurile așa cum sînt.

- Vreau doar să te salut. E mult timp de cînd nu ne-am văzut. Vin la tine să stăm puțin de vorbă.

- Dar eu trebuie să merg la recepție. Chiar am întîrziat. Imaginează-ți că e fixată la ora patru fix și eu nici măcar nu m-am îmbrăcat.

Știam totul despre recepție. Știam că se va desfășura într-un hotel de categoria întîi, pe o stradă din centru.

M-am dus și eu îmbrăcat cu cel mai bun costum pe care-l aveam. Era costumul de mire și îmi era strîmt. Mă strîngea din toate părțile și mirosea puternic a naftalină. În mijlocul atîtor oameni, n-am putut să nu transpir și nenorocirea face că, transpirînd, miroseam. Urît. Am o transpirație rîncedă, capabilă să întoarcă pe dos un stomac delicat.

Marina dădea interviuri. Lîngă ea se afla regizorul filmului cu soția. Două figuri insignifiante: ea scundă, cu ochelari și cu șoldurile mari în formă de clopot. El, plin de furuncule și bubulițe, preocupat să rîdă tot timpul și să-și etaleze o splendidă colecție de dinți cariați.

Adevărul este că Marina arăta cu zece ani mai tînără decît era. Faptul se datora, în bună măsură, machiajului. Am avut o senzație neplăcută, accentuată de abundența părului de un roșu atît de viu și sclipitor, încît te dureau ochii.

Între noi se desfășura un dialog mut. Ea își umflă obrajii, ceea ce însemna că eram prea gras pentru gustul ei, eu i-am arătat ochii vopsiți și am făcut o strîmbătură semnificativă. Mai mult chiar, mi-am trecut o mînă peste obraji și i-am arătat pe ai ei, prea adînciți, așa încît pomeții ieșeau în afară în mod excesiv. Nu-mi plăcea nici măcar pielea ei bronzată.

Îmi întinse o mînă de culoare plumburie, zbîrcită, care dispăru aproape în mîna mea enormă și transpirată.

- Ia loc o clipă!

Puțin mai departe se aflau trei bărbați cu ochii ațintiți în direcția noastră. Desigur, nu pe mine mă priveau. Stăteau îngrămădiți într-o parte, sprijinindu-se cînd pe un picior, cînd pe altul, cu un aer indiferent, parcă magnetizați de umerii pudrați din belșug ai prietenei mele. Din cînd în cînd își schimbau poziția și suspinau.

- Curînd mă vor lua de aici, mă avertiză ea. Nici n-aș putea rămîne să-ți vorbesc. Spune-mi ce vrei și să ne grăbim.

- Știi foarte bine ce vreau.

Bău un cocteil. Își aprinse o țigară.

- E adevărat, sînt puțin în întîrziere. Recunosc. Dar oricum – te rog să mă crezi – aș fi respectat înțelegerea dintre noi. Prin urmare, vezi, nu era necesar să te deplasezi personal. Ți-aș fi trimis pachetul în cîteva zile, sau în cîteva săptămîni.

Am clătinat din cap:

- M-am săturat să fiu la cheremul capriciilor tale.

- N-ai putea să mi-o lași încă puțin? Ție tot nu-ți trebuie. Mi-ar plăcea mult s-o păstrez, din diferite motive.

Din micul grup se desprinse cel care se afla în centru. Era un tip din Africa, îmbrăcat țipător și putred de bogat, cu inele și brelocuri peste tot. Cred că era un ambasador.

- Darling... începu el pe un ton insinuant. Darling...

Și adăugă alte cuvinte care nu erau englezești și pe care nu le-am înțeles. Nu era mai înalt de un metru și patruzeci de centimetri. Picioarele extrem de subțiri, încălțate în cizme, susțineau cu bravură un pîntec cel puțin dublu față de al meu.

- Mai tîrziu, spuse ea.

Iar individul dispăru, oarecum umilit, tîrîndu-și faldurile jachetei care aproape măturau pardoseala.

- Aștept de mai bine de un an, Marina, am răspuns eu. Este o treabă care nu-mi place deloc. La început totul mergea bine, apoi lucrurile s-au înrăutățit, dar nu din vina mea. Trebuie să-ți respecți întotdeauna promisiunile.

Surîse. Cu gingășie. Și îmi aruncă o privire luminoasă plină de inexprimabile aluzii.

- Ce părere ai de toaleta mea?

- E oribilă, i-am spus și era adevărat. În orice caz, e inutil s-o mai lungim. Tu știi ce vreau; dă-mi-o. Ce sistem mai e și ăsta? Eu am nevoie tot atît cît și tine, poate chiar mai mult. Ce știi tu? Și, în orice caz, am dreptul.

Sorbi cu o țevușoară de argint conținutul a două pahare așezate acolo, pe cărucior. Între timp, se apropie un altul din grup.

Nu arăta rău, dimpotrivă, era chiar distins. Bănuiesc că avea șaptezeci, șaptezeci și cinci de ani.

- Sper că nu vă deranjez, spuse el, înroșindu-se și bîlbîindu-se. Scumpa mea, e atît de răcoare, nu găsești? Te poți îmbolnăvi. Mă duc să-ți scot blana de la garderobă.

- Desigur, Ernesto.

Și Ernesto alergă, parcă întinerit.

Eram de-a dreptul plictisit:

- De ajuns cu vorbăria. Dă-mi-o! Sper că ai adus-o cu tine.

- Sigur, peste tot o port cu mine. Totuși, dacă ai vrea să mi-o lași... E un lucru foarte important și în acest moment n-aș putea să mă lipsesc de ea. Poate altădată.

Am reflectat timp de un minut.

- Nu!

Aproape îi dădeau lacrimile.

- Aș considera asta ca o adevărată favoare. Și în schimb ți-aș da orice altceva.

Coborî vocea pînă la murmur:

- Înțelegi? Trebuie doar să-mi spui și sînt gata să fac orice. Ei, haide, dragul meu, fii înțelegător.

M-am gîndit, de data asta ceva mai mult:

- Nu! La ce-ar servi? La nimic.

- De ce nu?

- Poți înțelege și singură. Și nu numai din cauza lor – am arătat spre indivizii împrăștiați prin hol – dar și pentru mine. Pentru totul. Sînt cam obosit, Marina scumpă, iată adevărul. Am nevoie să merg uneori acolo unde cred că e mai bine și să fac ce-mi place.

- Și pentru mine e același lucru.

- Și totuși, am spus, nu există altă soluție. Dacă ar exista cu adevărat... dar nu există. Să continuăm, deci, ca de obicei. Așa cel puțin va fi mai ușor, pentru amîndoi.

Își suflă nasul cu o batistă mare:

- Te-ai îngrășat și mai mult. De ce n-ai făcut ceea ce ți-am spus?

- Și miros. Nu simți? Sînt lac de sudoare.

- Mi-am dat seama.

- Ei, da. Așadar, vezi: la ce-ar folosi? Sînt foarte obosit, dragă Marina, și mă tem că mă voi prăbuși dintr-un moment într-altul. Se poate întîmpla. Uneori mă gîndesc că nu voi reuși nici să mă ridic de pe scaun. Mă tem să nu cad după cîțiva pași. Pentru că forțe uriașe apasă asupa noastră, pe fiecare centimetru de piele, și într-o zi nu vom mai fi în stare să le facem față. Ne vor strivi, pur și simplu, și nici n-aș ști unde să mă duc, dacă n-aș avea lacul și celelalte.

- Lacul Qumran.

- Exact. Fără un însoțitor, e greu să-l găsești. Riști să te pierzi în spațiile acelea imense și pustii. Mă gîndesc adesea la aceste lucruri.

- Nimic nu-mi place mai mult decît lacul. Am văzut barca ta pe uscat: e foarte frumoasă.

- Și ar fi fost gata de mult, dacă n-aș fi părăsit-o acum un an. E un anotimp favorabil, cînd încetează și ultimul vînt. Cred că mă voi duce la pescuit.

- Sînt pești acolo? Nu i-am văzut niciodată.

- Trebuie să mergi în larg. Crezi că stau lîngă mal? Sînt mii și mii, se zbenguiesc în voie în apă.

Alte persoane se apropiară. Nu numai cei de la început. Voiau s-o ia cu ei undeva, dar ea avu o izbucnire furioasă:

- Lăsați-mă-n pace!

Scoase un pachet și-l desfăcu, cu mîinile tremurînde:

- Iat-o, spuse, iat-o aici. Ai vrea-o, nu-i așa? Și eu ar trebui să mă lipsesc de ea pentru cine știe cît timp. Asta nu. Ai să vezi ce fac. O arunc.

Ernesto se întorsese de la garderobă cu blana aurie, pestriță.

- Gata, spuse.

- Un moment! am intervenit eu.

Marina se răsuci cu totul, pentru a se strecura afară. Am apucat-o de un braț. Ea izbucni în rîs, hohotind. Lacrimile îi dizolvau fardul și alunecau pe obraz în mii de culori.

- Nu face pe proasta. Dă-mi-o!

În timp ce mă luptam cu cinci sau șase tipi, Marina se desprinse în grabă, strînse obiectul în pumn:

- Afară!

Repetă isteric:

- Afară!

Cu lovituri de picioare și de pumni, am încercat să-mi fac drum, dar în zadar.

Aruncată cu toată puterea, piatra zbură spre fereastră, greși cu puțin ținta, se izbi de perete, căzu și se sfărîmă...

Stau aici, în sufragerie și aștept. M-am întors acasă tîrziu, pentru că nu voiam să vorbesc cu nimeni. Acum, cînd Lucia și copiii s-au dus la culcare, s-a lăsat o liniște minunată. Privind spre fereastră, observ că noaptea e senină. Luminile apartamentelor din față s-au stins. Luna e sus, printre cîțiva nori răzleți.

Zgomot de roți pe asfalt. Toți dorm. Străzile sînt tăcute. Dorm și încearcă să se desprindă, dar nu vor ajunge prea departe. Mai devreme sau mai tîrziu, se vor lovi de obstacole, poate chiar de tavan și, sfioși, stupizi, se vor întoarce. De altfel, nu au nici un loc unde să meargă. Nimic sigur.

Cineva trece pe coridor. De astă dată trebuie să fie Alberto, cel mai mic.

Obișnuitul zgomot de la baie și din nou tăcere. E aproape ora de plecare.

Mă văd împreună cu Marina la hotel, cu cîteva ore mai înainte, precipitîndu-ne împreună către același punct, cu atîta frenezie, încît puțin a lipsit să nu ne ciocnim capetele.

Eu iau o bucată și ea pe cealaltă. Ne ridicăm încet, în genunchi. Ochii noștri se întîlnesc la jumătatea drumului. Mai întîi sînt neîncrezători, plini de ceață. Dar ceața se risipește într-o clipă și devin transparenți, incolori. Luminițe galbene încep să strălucească în adîncul lor, chiar în iris.

Ne-am ridicat în picioare în același timp. Luminile s-au dilatat, ocupă tot spațiul și scînteiază minunat, oglindindu-se unele în altele.

Piatra s-a spart în două părți aproape egale. Și fiecare parte era în siguranță, strănsă în mîinile noastre.

- În noaptea asta? am întrebat.

Făcu un semn afirmativ, fără să vorbească. Atinse bucata ei cu buzele și o ascunse repede în poșetă.

O mulțime de oameni o înconjurară și o duseră afară, într-o mare învălmășeală. Dar eu știam că ea înțelesese și mi-era de ajuns. Am mers fluierînd pe străzi și m-am întors acasă foarte tîrziu. Nici n-am mîncat.

Lucia doarme, copiii dorm. Curînd se va duce la culcare și Marina. De aceea am așteptat atît. Îi cunosc obiceiurile și vreau să fiu împreună cu ea, cînd va sosi acolo. M-am hotărît: cum barca e aproape gata, în noaptea asta ne vom duce întîi la pescuit.

Iată. Acum m-am întins pe pat. Îmi scot pantofii și îi pun ușor pe dușumea. Ar fi o nenorocire ca Lucia să-și dea seama. M-ar face să pierd timp. Dar ea, din fericire, nu-și dă seama. Stă acolo și sforăie, cu gura deschisă.

Adio, deci. Noapte bună. Noapte bună și adio!

Eu plec...

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • E bună povestea, bună! Și dvs ați scris bine, dle Popescu, ați scris bine, bine! Am citit-o de mai multe ori și sunt convinsă că autorul a avut o iluminație a Adevărului. Sau poate a trăit-o chiar el însuși și dacă trăiești ceva, știi sigur.
    • Like 0
  • Scriu acest comentariu pentru ca ați promis/scris că îl veți citi.
    Doi copii găsesc o stea care îi face sa viseze același loc/vis. As putea zice că s-au îndrăgostit (ea îl sărută o data, el mereu este cu ochii pe ea). Exista un schimb de scrisori (cu "steaua"), aici cred ca oricine cand a citit o scrisoare a visat/si-a imaginat o poveste. La început scrisorile sunt oarecum in același gand (vis). Cu trecerea timpului copii devin maturi, fiecare cu viața lui, schimbul de scrisori devine neregulat, iar la un moment dat încetează (cand "steaua" se sparge). Fiecare ramane cu partea lui, urmând să viseze de unul singur la copilărie și o viața diferită (din vis).

    Gândul mă duce la schimbul de scrisori din M. Eminescu si V. Micle.
    Oare cum era M. Eminescu cand primea o scrisoare de la V. Micle? Cate nopti a visat doar de la o scrisoare? Era recitita acea scrisoare pentru a visa din nou același vis un pic schimbat?

    Cam asta am înțeles eu din text, posibil, atunci cand voi fi la varsta dvs sa inteleg altceva, și bănuiesc ca altceva înțelege un adolescent.
    • Like 0
  • Probabil că fiecare dintre noi are propriul său lac Qumran. Dar să-l împărtășești cu cineva, găsesc că e peste putință. Cu toate că, la fel, fiecare dintre noi ne-am dori uneori să strecurăm pe cineva acolo. Dar atunci, n-ar mai fi lacul Qumran...
    • Like 0
  • Oare ce gânduri v-au trezit comentariile?
    Din partea mea, vă mulțumesc că mi-ați făcut cunoscută scrierea.
    • Like 0
  • Probabil cu totii ne-am imaginat o alta lume, care sa se plieze pe gusturile si nevoile noastre, o lume in care insatisfactiile pe care le traim aici sa nu fi existat, o lume in care suntem cu totul altcineva si unde pana si legile fizicii pot sa difere. Si totusi, fizica, prin unele modele cosmologice, nu contrazice existenta acestor lumi paralele, ci chiar o confirma. Dar pana vom gasi o piatra verde cazuta din cer, poate ca ar trebui sa nu mai visam, sa fim mai lucizi si ancorati in realitatea din jurul nostru. Altfel, suntem parte din ce nu ne place.
    • Like 0
  • Ai citit, maestre, toate comentariile? Ar fi trebuit sa fim la fel de duri cu tine, dar nu avem suflu. Pur și simplu am rămas fără respirație in fata demonstrației de talent de care dispuneți din plin. Totuși, textul nu este al dvs. Nu este nici măcar prea valoros, are greșeli. La fel ca demonstratia lui Nicușor Dan - ușor viciata, din neatenție de moment, dar imens vânata de orgoliile imense de care dispuneți.
    • Like 0
  • Dan Dinu Dan Dinu check icon
    "Și asta cînd e atîta spațiu, dar în înalturi; iar pentru a-l cuceri trebuie să îndrăznești să te încredințezi curenților ascendenți."

    Mi-a plăcut povestirea. Am citit-o ca pe o alegorie SF a credinţei, ale nesfârşitelor spaţii interioare pe care le deschide aşa numita "lectio divina", lectura în duh de rugăciune a Logosului întrupat mai întâi în literă. În piatra căzută din cer am văzut Logosul dumnezeiesc pe care Scriptura îl preînchipuie adesea sub chipul pietrei (piatra care a izvorât apă sub toiagul lui Moise; piatra cea din capul unghiului, pe care, iniţial, au nesocotit-o ziditorii; piatra cea netăiată de mână care a sfărâmat uriaşul cu picioare de lut din vedenia ... etc. ).

    Presupun că nu întâmplător a fost ales şi numele de Qumran pentru locul evadărilor nocturne sub puterea pietrei căzute din cer. Qumran este locul unde au fost descoperite celebrele manuscrise de la Marea Moartă, conţinând, printre altele cele mai vechi manuscrise ale unor cărţi din Scriptură.

    Desigur, este o interpretare subiectivă care nu exclude alte interpretări.
    • Like 0
  • Buna ziua Domnule Popescu,

    Frumoasa povestirea lui Maurizio Viano ,cursiv scrisa si cu un final destul de pesimist!
    Aceasta povestie mi- a adus aminte de un citat de Edward O. Wilson care a zis ca: problema zilelor noastre este ca functionam cu emotii din paleolotic, avem institutii sociale din evul mediu si detinem tehnologie '' Dumnezeiasca''( el foloseste termenul de ''God Like'' pe care nu am stiut altfel sa il traduc)
    Din ceea ce vad eu marea majoritate a fiintelor umane au mari dificultati in a se adapta la doua modificari majore in viata lor ,aparute cu o rapiditate care a depasit capacitatea de adaptare a omului( doar in 2-3 generatii): conexiunea interumana ,care datorita tehnologiei s a multiplicate exponential ( cu pierderea contactulul fizic efectiv ) si mobilitatea fizica( cu pierderea contactului social efectiv).
    De aici si necesitatea de a si crea refugii mintale care sa reechilibreze o balanta emotionala inca primitiva.
    As avea o intrebare autorului: de ce nu s-au gandit de la inceput sa sparga piatra??
    Cu multumiri pentru aceasta povestire inedita ,
    Dan
    • Like 0
  • Cred ca multi dintre noi ne identificam cu personajul din poveste.
    Chiar si inconjurati de familie si prieteni, uneori ne simtim atat re singuri si captivi intr-o lume prea aglomerata si zgomotoasa, si prea ocupata cu probleme aparent marunte. Fara indoiala ne-am dori sa evadam intr-o lume a noastra pe care sa o putem conturs dupa propriile nevoi, sa o putem personaliza dupa preferinte.
    Ar fi acea existenta utopica din care nu ne-am dori sa ne mai trezim, am fi astfel departe de lucrurile care ne intristeaza viata de zi cu zi, departe de problemele care parca nu se mai termina, departe de sentimentul ala de neimplinire si singuratate care sapa rani adanci in inima...
    Da, si eu as pleca spre tarmurile lacului Qumran...

    • Like 1
  • am trait putin, citind "povestea" , intr-o lume departe de ziua urata de azi! Multumesc!
    • Like 0


Îți recomandăm

iziBAC

„Am primit mesaje după ultima sesiune de Bac, pe unul dintre ele chiar l-am postat. Era o fată care nu a putut să se pregătească pentru biologie și a învățat la această materie doar cu iziBAC și în contextul acesta a luat 9.20”, povestește Adrian Stratulat.

Citește mai mult

RacketPal

„Două luni am făcut research, am vorbit cu peste 500 de oameni. I-am găsit pe grupuri de Facebook, m-am dus la terenuri. Am făcut un sondaj și peste 70% aveau aceeași problemă ca și noi”, spune unul dintre fondatori.

Citește mai mult