Nu mi-a plăcut ce a făcut Simona în finala de la Roma. Nu pentru că a pierdut, ci pentru că nu a jucat.
De la primul schimb, atitudinea ei a fost de lehamite deranjată: „Ce naiba trebuie să mai joc și meciul ăsta?! Doar am bătut-o pe Sharapova și am rămas numărul 1 mondial”.
Eu știu o regulă a sportului numit tenis care deosebește profesioniștii de ștrandiști: dacă ai probleme, poți să nu te prezinți la meci, dar dacă ai intrat pe teren, atunci joci. Nu mai ai dreptul să invoci nimic ca scuză, nici oboseala, nici vreo accidentare, nici lipsa de chef. Nu i-am văzut niciodată pe Federer sau Nadal, teferi sau accidentați, pierzând sau câștigând, în turul 1 sau în finală, să se plimbe pe teren în dorul lelii.
Or, Lela Simona asta a făcut până la scorul de 9-1 pentru Svitolina. Se ducea fără convingere către minge sau nu mai alerga deloc, lovea neglijent, așezată rău, trimitea neforțat în burta fileului sau 1m afară. În schimb, a fost mai vioaie când l-a repezit pe Darren Cahill. Aștepta să se termine și corvoada asta sub rangul ei...
Apoi, poate de jenă, s-a hotărât să joace totuși ceva, s-a pus în mișcare, a lovit mai aspru, mai spre linii, a returnat mai atent. Scorul socotit din acel moment a fost 3-3, adică însumat, 6-4 pentru Svitolina.
Era prea puțin pentru Simona Halep să câștige frumosul clasic Premier 5 de la Foro Italico, pe care și-l dorește în vitrină orice mare jucător?
Sau, cum adânc ne liniștea un comentator, n-o mai interesează mărunțișuri, căci se pregătește să câștige Roland Garros...
Cum? Probabil de la sine, aflându-se în treabă pe teren și zâmbind mulțumită la sfârșit.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp