Limonov: The Ballad – portretul unui inadaptat revoltat, în filmul biografic provocator al lui Kirill Serebrennikov

foto: Image Capital Pictures / Film Stills / Profimedia

Eduard Limonov (1943–2020; numele la naştere: Eduard Savenko) a fost un scriitor, poet, publicist şi om politic rus cu vederi extremiste. Textele lui literare au atras atenţia prin cinismul şi nihilismul lor (meritând, pe bună dreptate, şi calificativul de „literatură pornografică”).

În 1974 a reuşit să emigreze din URSS şi a stat şase ani în SUA, la New York. În 1980 s-a mutat la Paris, unde a stat până în 1991, a fost publicat şi a cunoscut succesul ca scriitor. În 1991 a revenit în Rusia.

Filmul Limonov: The Ballad (2024), de Kirill Serebrennikov (n. 1969), este o biografie ficţionalizată, după un roman biografic al cunoscutului scriitor francez Emmanuel Carrère. Este un film incomod şi provocator, cu un mare potenţial de a stârni controverse. 

Etichetele care i s-ar potrivi cel mai bine lui Eduard Limonov – cel puţin personajul, aşa cum l-am văzut în film – sunt cele de „inadaptat” şi de „revoltat”. În tinereţe a fost muncitor, croitor, huligan, pendulând între lumea interlopă şi boema „underground” din Moscova, scriind poeme „fără rimă şi fără sens” (cum îi reproşează la un moment dat un anchetator din KGB), cu care a obţinut o oarecare notorietate la nivel de „samizdat”. Ajuns la New York (în 1974), rămâne la fel de inadaptat şi de revoltat: îşi duce viaţa de azi pe mâine, trăind uneori doar din ajutor social, ajunge în condiţia de homeless, cu episoade de promiscuitate dintre cele mai dure (trec peste detalii; scenele din film sunt foarte „hard”). Devine apoi majordom în casa unui milionar american. Scrie în continuare, încearcă să publice, dar fără succes. Se mută apoi (în 1980) la Paris, unde publică mai multe volume şi devine celebru. Revine în 1991 în Rusia, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii, manifestându-se mai ales ca publicist şi om politic extremist, şovinist: aliat apropiat al lui Jirinovski, Dughin et comp. Suporter radical al politicii neoimperiale a Rusiei putinste (mult mai radical decât propaganda oficială a Kremlinului). A întemeiat şi a animat organizaţii cu structuri militarizate, de tip neofascist, la limita legii. Se pare că a refuzat să se domolească, să „dea mâna” cu establishment-ul Rusiei putiniste, să se lase „domesticit” şi mituit: i se oferă, la un moment posibilitatea de a obţine o sinecură – un salariu frumos, o „dacha” într-o zonă selectă, pe care le respinge cu dispreţ. (Ceea ce i-a adus o condamnare la închisoare, din care a executat efectiv o parte, prin 2001–2003).

Cât şi dacă va fi colaborat Limonov, cel adevărat, cu KGB, ca adevăr istoric, stabilit pe baze documentare, e greu de ştiut. Oarecare suspiciuni sunt permise. Întâi, dacă mă gândesc la emigrarea lui Limonov, împreună cu iubita, la New York, din 1974. KGB putea să mai expulzeze câte un indezirabil, dar chiar împreună cu iubita, „cadou”? Apoi, stabilirea în Franţa şi succesul brusc, prin cărţile publicate aici: cărţi în care redă cu tuşe extrem de groase „putreziciunea” şi promiscuitatea capitalistă din SUA – ceea ce convenea ca o mănuşă propagandei cominterniste. Pentru KGB era o nimica toată să tragă sforile şi să aranjeze publicarea cărţilor lui Limonov, prin instrumentalizarea acelei intelighenţii franceze, „stângiste” şi „de cafenea” (adică „eternii idioţi utili ai KGB”).

După 1991, Limonov s-a afişat pe fronturile fierbinţi din Serbia, Transnistria, estul Ukrainei, uneori cu mitraliera în mână şi trăgând focuri de armă în direcţia „inamicului”.

O primă asemănare sau analogie care îmi vine în minte este cu Soljeniţân – pe care, de altfel, Limonov l-a dispreţuit în mod suveran. Dar asta e aproape normal pentru unii artişti. Limonov avea un orgoliu din care putea să împrumute şi lui Dali şi multor altora.

 Soljeniţân fusese expulzat din Rusia (aproximativ ca şi Limonov), cunoscuse o notorietate excepţională în Occident, denunţând crimele staliniste, pentru ca după 1990 să revină în patrie şi să înceapă a slăvi „Maica Rusie” şi a bea ceai cu Putin. Aşadar, treptat, şi lui Soljeniţân i s-a urât cu Occidentul, care a început să i se pară din ce în ce mai „putred”, pentru că, după o primă perioadă de recunoaştere, a început să-şi drămuiască semnele de apreciere şi laudele.

O a doua analogie este cu Cioran. Dar aici aproape totul este „pe invers”, „în oglindă”. Şi Cioran, şi Limonov au avut perioadele lor de aderenţă la orientări politice extremiste (de tip fascist, şovinist). Dar la Cioran acesta a fost un episod relativ scurt, din tinereţe, prin jurul anilor 1938–1940. După aceea Cioran s-a detaşat cu seninătate, spunând în treacăt că a fost o tâmpenie de tinereţe. Mai „fair” ar fi fost din partea lui să adauge un adjectiv, spună că mişcarea legionară în sine a fost o „tâmpenie criminală” (şi dacă se poate, cu voce tare, în piaţa publică, nu doar în conversaţiile lui private cu Eugen Ionescu). La Limonov, perioada şovinist-fascistă a fost dimpotrivă, la sfârşit, la bătrâneţe, în ultimii douăzeci şi ceva de ani. Mai mult ca sigur, a plecat cu aceste convingeri în mormânt. În schimb, în tinereţe, Limonov şi-a făcut ucenicia ca huligan şi boem, măcinat de excese de tipul „sex, drugs and rock and roll”. A respins adesea calificativul de „disident”, spunând că l-a interesat numai ce îi umbla lui prin cap şi că i-a fost perfect indiferent faptul dacă poemele sale „fără sens şi rimă” corespund sau nu cu ceea ce vrea propaganda comunistă.

În ceea ce îl priveşte pe Cioran, el fost un nihilist, un cinic (ca şi Limonov, aşadar). În plus, a fost un mare sceptic şi un mare gnostic. Cioran a ştiut că în lume există şi Răul şi Binele, şi că s-ar putea ca Binele să fie doar o unealtă a Răului, şi că Demiurgul s-ar putea să fie, în cele din urmă, „Rău”. După o scurtă perioadă mai zvăpăiată din tinereţe, Cioran se transformă într-un un nihilist şi un sceptic „în halat şi în papuci de cameră”. A fost torturat mereu de insomnii, de o serie de probleme de sănătate (greu de spus, obiectiv, dacă erau cu adevărat grave sau mai mult închipuiri de ipohondric; cf. cartea despre „Bolile lui Cioran”, a Martei Petreu), plus obsesia sinuciderii, despre care Cioran a şi scris mult, cum se ştie. La recomandarea medicilor, în viaţa sa de toate zilele Cioran a adoptat un mod de viaţă „aseptizat”: a renunţat la excitante precum ţigări, cafea, alcool şi a trecut la un regim sănătos: ceaiuri calmante de muşeţel, tei şi altele; legume la aburi în mod regulat etc. Pentru ca apoi tot el să comită perle de tipul: „Cum vreţi să mai fiu eu spiritual, să am vervă, să scriu şi să public cărţi de succes, dacă am renunţat de atâţia ani la cafea şi la ţigări, şi beau numai ceaiuri calmante?”. Sau, probabil, în timpul unei reverii: „Cred că mi-ar prinde bine o beţie zdravănă... dar alcoolul îmi este interzis...” Sau: „Nu m-am sinucis pentru că nu am avut la îndemână o otravă bună...” (Mă mir şi mă întreb, împreună cu Livius Ciocârlie: „Se pare că se alintă ca cioara-n laţ... Cum poate să vorbească gura atât de fără el?...”). E clar că Cioran ar fi putut să reformuleze şi să-şi însuşească foarte bine o cunoscută butadă a lui Dali: „Singura deosebire dintre mine şi un sinucigaş este că eu nu m-am sinucis (dar am scris mereu în mod genial despre sinucidere)”.

Limonov, în schimb, a sorbit din plin cupa exceselor, care au lăsat urme direct în carnea lui. Înainte de plecarea în Occident, comite o adevărată încercare de sinucidere: când îl înşală iubita (cu care după aceea va emigra la New York), şi i se închide uşa în nas, îşi taie venele, face un scandal monstru în casa scării şi scrie cu litere mari, cât un stat de om, pe perete, numele fetei (Elena), cu propriul sânge. (În film, este una dintre scenele cele mai grele). Dar supravieţuieşte. La New York, cu aceeaşi iubită, care continuă să-l înşele – într-o scenă de budoar, întâi îi „dedică” un poem fantastic: „Spune-mi, cu cine m-ai înşelat? Nu o să-ţi fac nimic, jur! Te voi iubi, voi avea mereu grijă de tine, chiar dacă ai fi cea mai mare târfă din New York!”. După câteva clipe, sare la gâtul iubitei şi o strangulează pe bune vreo câteva minute, dar o lasă totuşi în viaţă. După acest incident, iubita îl părăseşte definitiv. Tot la New York aderă sporadic la unele mişcări de tip anarhist, troţkist şi nihilist, profesează „revoluţia tuturor împotriva tuturor” şi alte tâmpenii de acest fel, dar se dezgustă repede de lipsa de radicalitate a celorlalţi. („Asta e apă de ploaie! Puneţi, bre, mâna pe arme, pe mitraliere, pe bombe!”). După aceea devine o perioadă majordom în casa unui milionar din Manhattan (frumos viraj, de altfel...).

O secvenţă foarte percutantă din film este cea în care Limonov se caracterizează (în perioada lui de la New York, când încă nu începuse să aibă succes ca scriitor): „Eu, ratat? Nu! Eu nu sunt un ratat. Ok, este adevărat că tot ce mi se întâmplă mie li se întâmplă şi tuturor rataţilor! Eu ştiu perfect ce simte, ce gândeşte un ratat. Dar, spre deosebire de rataţii de rând, eu am în plus geniul de a reda ratarea în scris, în poemele şi romanele mele!”. Putea să spună şi Limonov: „Singura deosebire dintre mine şi un ratat este că eu nu sunt un ratat (pentru că eu scriu în mod genial despre ratare...)”.

Filmul este unul incomod, fără îndoială. Insistenţa asupra „putreziciunii” capitalismului din SUA poate ridica semne de întrebare. Dar într-o biografie ficţionalizată ca aceasta nu trebuie să căutăm adevăruri istorice documentate, ci „adevărul” viziunii artistice personale a regizorului Serebrennikov asupra unui Limonov devenit personaj de film. Cu această rezervă, filmul spune multe despre o perioadă grea din istoria recentă, ale cărei tentacule ne mai sufocă încă şi în prezent.

(PS. Toate citatele sunt redate din memorie. Pot să nu fie verbatim, dar sunt convins că ideile sunt redate adecvat. Pentru precizie, doritorii pot merge să vadă filmul, aşa cum am făcut eu recent, sau, de ce nu, să caute literatura lui Limonov – ceea ce eu încă nu am făcut şi probabil nici nu voi face...)

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp