Anul acesta, România a fost prezentă în competiția oficială a Festivalului de Film de la Cannes cu un singur film, „Trei kilometri până la capătul lumii”, în regia lui Emanuel Pârvu. Filmul a avut premiera națională la începutul verii, la TIFF, la Cluj-Napoca, iar zilele trecute a avut o proiecție specială la Festivalul Internațional de Film ANONIMUL, din Sfântu Gheorghe.
De ce specială?
Pentru că filmul premiat Cannes a fost filmat în Delta Dunării, în mare parte chiar la Sfântu Gheorghe, așa că oamenii din sat au avut ocazia să(-și) vadă filmul aplaudat minute în șir la Cannes, înainte ca acesta să apară în cinema.
Am văzut „Trei kilometri până la capătul lumii” și la Cluj, în Piața Unirii, și în Deltă, în campingul ANONIMUL, sub cerul liber. Este un film pe care mi-am dorit să îl văd de 2 ori, pe care plănuiesc să îl văd a treia oară în sala de cinema, cu mama, și despre care merită să scriu acum, înainte ca valul de păreri, discuții sau controverse, să ne lovească pe toți în social media.
Pentru început, însă…
Cu ce și despre ce este filmul
Povestea este plasată, cum spuneam, într-un sat aflat undeva, în Deltă. Numele acestuia nu este menționat niciodată în film. Se subînțelege, însă, că mai sunt 3 kilometri până la capătul lumii, înțelegem că până la mare (asta e distanța de la Sfântu până la Marea Neagră). Suntem, deci, într-un sat dunărean în care normele de la oraș nu există; există însă o comunitate mică în care doar gura lumii face legea. În centrul poveștii, întâlnim o familie tradițională de la sat - mamă, tată și copil, un băiat de 17 ani, Adi. E vară, iar Adi vine în vacanță la părinți în satul natal. Într-o noapte, este victima unui atac în urma căruia părinții lui află că nimic din ceea ce știau despre copilul lor nu e real.
Doi săteni descoperă brutal că Adi, băiatul pe care părinții lui îl țin cu mari eforturi mari la școală, la Tulcea, este „pe partea cealaltă”.
Lumea celor doi părinți este zdruncinată. În disperare de cauză, iau o serie de decizii în speranța că vor reuși să facă două lucruri: să evite gura lumii și să-și salveze copilul de la pierzanie. Polițistul, preotul și bogatul satului au roluri esențiale în desfășurarea poveștii.
Dacă ați ajuns cu lectura până în acest punct, ați fi, poate, tentați să credeți că „Trei kilometri până la capătul lumii” este un film despre un băiat gay asuprit de oamenii și părinții lui de la țară. Ar putea contribui la această idee și faptul că la Festivalul de la Cannes, „Trei kilometri..„ a primit premiul „Queer Palm”, o distincție în afara concursului, acordată din 2010 în cadrul prestigiosului festival.
Ei bine, chiar dacă personajul principal al filmului, Adi, este un tânăr care se se trezește, la propriu, peste noapte, victimă a unei culturi închise, „Trei kilometri până la capătul lumii” nu este un film despre o ideologie.
Povestea poate fi a oricăruia dintre noi, heterosexual sau homosexual, creștin ortodox sau de altă confesiune, român sau rom, conservator sau progresist. Pentru că filmul vorbește, de fapt, despre relația părinte-copil, iubire necondiționată și dorința de a face bine cu forța cuiva drag, pentru că „știi tu mai bine”.
Scenariul scris de Emanuel Pârvu te lasă cu întrebări esențiale legate de cea mai importantă relație pe care se construiește o societate, cea dintre părinți și copii. Cât de bine ne cunoaștem părinții? Dar ei pe noi? Dacă mâine, părinții tăi ar afla totul despre tine, despre pasiunile și iubirile, te-ar mai iubi ca azi? Sau după ce te-ar certa/brusca, ar încerca să facă orice ca să te schimbe? Cât ne iubim cu adevărat în familie pentru exact ceea ce suntem vs ce credem unul despre celălat că suntem?
Acestea sunt întrebările care au rămas cu mine după ce am văzut de două ori „Trei kilometri…” și de la care cred că ar trebui să pornească discuțiile din jurul filmului odată ce va ajunge la public, în cinematografe. Ceva îmi spune, însă, că discuția se va concentra pe forma filmului (cu cu e filmul) și nu pe fond (despre ce e filmul).
De ce mi-a plăcut „Trei kilometri până la capătul lumii”
Nu trebuie să fii Adi, personajul din povestea scrisă și regizată de Emanuel Pârvu, plasată la 3 kilometri de capătul lumii spre mare.
Poți fi o tânără femeie „normală”, care pleacă dintr-un orășel de provincie la facultate în București, care ajunge la 30 și ceva de ani, fără să fie căsătorită sau să aibă copii, care s-a desprins de obiceiurile și credințele învățate în copilărie și care se simte stingheră, complet inadaptată și mai puțin demnă de iubirea familiei ori de câte ori se întoarce acasă.
E suficient să fi fost diferit de ce și-au imaginat părinții tăi ca să auzi măcar o dată „te-a stricat orașul, mamă!”. Pentru că în mintea părinților noștri întotdeauna există un vinovat extern pentru faptul că noi nu ajungem adulții imaginați de ei: orașul, anturajul, Necuratul sau vreo boală. Varianta acceptării nu există. Realitatea e un adevăr imposibil de acceptat pentru mulți.
Dincolo de faptul că poți rezona foarte mult cu povestea din „Trei kilometri până la capătul lumii”, filmul merită văzut pentru un scenariu foarte inteligent construit, pentru o distribuție foarte bună și pentru imagini pe care nu doar un cinefil cu ochi format le poate aprecia.
Emanuel Pârvu și Miruna Berescu, producător și co-scenarist al filmului, au făcut un pariu îndrăzneț în momentul în care au distribuit în rolul principal un actor foarte la început de drum. Ciprian Chiujdea, aflat la primul rol din carieră, vine însă din Tulcea și are o poveste asemănătoare cu Adi, personajul din film, ceea ce l-a făcut foarte credibil în rolul principal. Într-o situație similară este și Ingrid Micu-Berescu, care, la 17 ani, este la primul rol consistent într-un lungmetraj. Lor li se alătură actori consacrați precum Bogdan Dumitrache, în rolul tatălui lui Adi, Valeriu Andriuță, în rolul polițistului-șef, Adrian Titieni, în rolul preotului, Vlad Brumaru, în rolul prostului perfect, un mix câștigător, fără de care, cel mai probabil, filmul „Trei kilometri până la capătul lumii” nu ar fi fost aplaudat timp de aproape 6 minute după premiera mondială de la Cannes.
„Emi”…
Într-o după-amiază toridă din timpul Festivalului ANONIMUL, m-am plimbat prin Sfântu Gheorghe cu regizorul Emanuel „Emi” Pârvu. Mi-a oferit un tur al locurilor în care a filmat cele mai importante scene din film, cu doar câteva ore înainte să facă același lucru cu o echipă de jurnaliști din Franța, țară în care filmul va apărea pe marile ecrane la câteva zile după lansarea din România, în luna octombrie. Am vrut să știu de ce a ales tocmai Sfântu Gheorghe pentru a-și spune povestea, deși știam că are o istorie personală specială cu acest sat.
„Este singurul loc pe care îl cunosc în care două lumi extrem de diferite se ciocnesc an de an. Hipsterii și sătenii, turiștii și oamenii locului. În fiecare vară trăiesc împreună, dar sunt extrem de diferiți. După ce vara se termină, pleacă turiștii, nepoții, copiii pe la școli, iar locul ăsta rămâne în legea lui, așa cum îl poți vedea numai dacă vii în extrasezon. Sper ca oamenii din Sfântu să înțeleagă că am ales să fac filmul aici din dragoste pentru locul ăsta.”
La proiecția din festival au venit mulți oameni din sat. Au fost atenți, au râs pe alocuri, dar nu s-au mișcat. În neclintirea lor am înțeles ceea ce Miruna Berescu a sintetizat mai târziu: „Un singur film nu schimbă niciodată lumea…”
Nu știu dacă au înțeles că acel „capătul al lumii” din titlul filmului este adresa lor din buletin, dacă au sesizat dragostea dintr-un film în care se plânge, dar sper ca, din toamnă, după ce acest film va fi văzut de noi, ceilalți, restul, să punem punct și să o luăm de la capăt altfel, mai buni. Doar sper.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Pot spune că l-am văzut și pe ăsta.
De unde această certitudine că "știu eu mai bine"?
În oglindă fix despre asta e vorba, în numele ideologiei, indiferent care, avem pretenții de "atotștiutori" și ne propus musai "să schimbăm lumea", cu sau fără voia ei, indiferent dacă e util sau nu.