L-am luat joi de la aeroport pe un prieten care de ani buni s-a mutat în SUA. Revedere caldă, dar nici nu apucasem să plătesc parcarea, că deja începuserăm amândoi să evaluăm starea politică a nației, în principal prin vorbe de ocară la adresa mai marilor zilei. Pornim înspre Drumul Taberei. Aglomerație pe DN1. Dop încă de pe podul de la IKEA. Aglomerație și în oraș. Dop la Arcul de Triumf. Alt dop imediat după Arc, pe Mareșal Averescu. Mi-aduc aminte de tataie, concentrat pentru scurtă vreme pe Frontul de Vest. Iarăși dop pe Podul Grant, de pe la jumătate. Două semafoare desincronizate, cum aflăm după 20 de minute. Vorbim verzi și uscate, mai ales despre ce se întâmplă în țară. Ne uităm pe geam la blocurile din Crângași. Nu sunt neapărat urâte, cât mai ales triste. Cumva, peisajul și starea țării se conjugă și ajungem amândoi la aceeași idee: împărat peste ruine.
România, țara din care prietenul meu a plecat de ani buni, însă în care eu mă încăpățânez să rămân, este pe cale să devină o ruină, un stat eșuat. Perspectivele sunt mai mult decât sumbre. Au explicat-o oameni mai deștepți și mai competenți în aceste privințe decât mine. Rezum ce-am înțeles. Pe de o parte, dezincriminarea abuzului în serviciu (chiar stabilirea unui „prag” pentru abuzul în serviciu) deschide o cutie a Pandorei prin care orice director, șef, șefuț se poate comporta discreționar cu aceia de sub el. Spuneam cutie a Pandorei: orice director, șef, șefut are la rându-i alți directori, șefi, șefuți care îl pot abuza.
Un domino piramidal deci, care ne întoarce în perioda relațiilor de vasalitate. Pe termen lung, nimeni n-are de câștigat de aici, poate doar vârful piramidei. Într-un sistem construit astfel, e greu să rămâi în vârful piramidei... Pe de altă parte, avem „legile justiției”, modificările la (pentru moment) Codul de Procedură Penală. Nu trebuie să fii jurist ca să îți dai seama că, exact ca într-o manea intepretată live, aproape fiecare amendament e cu dedicație, pentru Baron sau pentru tovarăși: problema probelor video, participarea agresorului la audierea victimelor, notificarea inculpatului despre data și ora efectuării actului de urmărire penală și așa mai departe. Repet ce au spus alții deja: un adevărat rai pentru infractori. În fond, și infractorii sunt oameni și au dreptul la un rai. De altfel, Liviu le-a cerut iertare vineri seara miilor de români „care unii stau în pușcărie”. Avem însă o problemă: „infractor” e un termen binomial. La partea opusă a procesului („infracțiunea”) stă o „victimă”.
Victimă care și ea e de mai multe feluri: poate fi un om cu chip, nume și familie sau poate fi o victimă abstractă, colectivă, ca de exemplu statul. (Corupția este, în principal, o infracțiune cu victimă abstractă, dar asta e o discuție separată). Un rai pentru infractori reprezintă în mod obligatoriu un iad pentru victime. Cumva, această stare de fapt vine în contradicție cu Articolul 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Citez: „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi”. În rezumat, viitorul țării mele, a noastre este sumbru: o țară în care, pe de o parte, se reinstaurează un sistem de vasalitate și corupție la liber și, pe de altă parte, un stat în care o infracțiune pare a deveni imposibil de pedepsit. Pe scurt: „Da, șefu, facem, cum să nu?!” și „Liber la furat!”. Toate acestea sunt semne ale unui stat eșuat. Ale unei ruine.
Asta este formula statală pe care ne-o propune Liviu: o societate distopică. O ruină în cel mai bun caz. Un loc mult mai înfricoșător sub scenarii mai sumbre (eu unul nu am trăit anii ’80 ai comunismului românesc, dar sunt contemporan cu Venezuela și Coreea de Nord). Liviu spunea aseară că merge „până la capăt”. Și am toate motivele să cred că va încerca să o facă, pentru că – sincer vorbind – a trecut deja de punctul de la care se putea întoarce sperând că repară ceva. Dar mersul lui „până la capăt” va transforma țara într-o ruină. Și atunci stau și mă întreb: De ce vrei, Liviu, să fii împărat peste o ruină?
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
La timona ţării noastre, n-avem cel mai bun cârmaci.
Cei ce ne conduc azi, ţara, sufletul ni l-au ucis,
Ne-au furat identitatea, nu mai avem nici un vis.
Nu ne-aude nimeni plânsul, suntem săraci şi bolnavi
Pentru cei ce ne conduc, noi suntem doar nişte sclavi.
Să ne răsculăm, prieteni şi să dăm afară hoţii,
Să ne unim forţele, hai să îi zdrobim cu toţii.
Să stârpim răufăcătorii, cei ce ne iau biruri grele,
Vreau să ştiu cât mai degrabă, care-i rostul vieţii mele?
Nu mai suport umilinţa, vreau să trăiesc şi eu bine,
Vreau măcar un an de zile, să fie şi ei ca mine,
Să vadă cât e de greu să nu ai bani pentru pâine
Şi să te gândeşti cu groază, iar la ziua care vine...
Georgeta Nedelcu – Craiova