Între 1 Decembrie (1918) și 22 Decembrie (1989) nu sunt în calendarul lunar decât 22 de zile, timp în care ne-am obținut libertatea. Sunt zile ce depășesc agenda strictă a timpului, deși ele sunt situate la o anumită distanță temporală, dar prin prisma libertății dobândite de poporul român, ele comprimă aceste diferențe, se supra-situează simbolic derulării timpului, sunt asociate în devenirea istorică drept complinitoare în planul libertății poporului român. Este vorba de un ecart temporal care poate fi foarte scurt în economia cronologiei istorice. Este un timp paradoxal, este un timp al marilor împliniri, mai ales al idealurilor care au consacrat libertatea și demnitatea românească, este un timp calitativ exemplar, întemeietor, kairotic. Este un timp al „vremii noastre” românești de libertate.
Libertatea noastră s-a validat simbolic și strict calendaristic în ziua de 1 Decembrie 1918 și în ziua de 22 Decembrie 1989. La 1 Decembrie 1918 s-a obținut libertatea națiunii române la Alba Iulia printr-un admirabil act de voință, mai exact de suidispunere a românilor de a se elibera, în primul rând, dintr-o statalitate străină și de a-și lua destinul în mâinile proprii. Mai pe scurt și convingător, a afirmat Iuliu Maniu, la Alba Iulia a fost „un triumf al libertății omenești”. Așadar, era vorba în primul rând de autonomia teritoriului transilvănean ca expresie a eliberării concomitent cu unirea. Conform interpretărilor juridice ale actelor de la Alba Iulia, Marea Adunare ca și corp suveran al românilor a decretat „statul liber și suveran al majorității etnice din Transilvania, al românilor din Transilvania”. Mai mult decât atât, s-a configurat în Rezoluția de la Alba Iulia, proiectul și realitatea unui stat român transilvănean condus de Consiliul Dirigent (guvern) și Marele Sfat Național (parlament) de durată provizorie.
În al treilea rând, Rezoluția de la Alba Iulia a consfințit dimensiunile de Adunare Constituantă a românilor de la 1 Decembrie 1918. Unirea a fixat un mare proiect de stat, „un stat nou, distinct față de Ungaria și de Regatul preexistent al României” (T. Onișor, „Alba Iulia în lumina tehnicei juridice”, 1935, p. 281). Așadar, era vorba de un proiect de stat și nu un proiect de țară, așa cum o majoritate agramată de azi îl ventilează în spațiul public. Nu poate fi un proiect de țară pentru că țara este un dat fizic și metafizic definitiv. Nu putem schimba munții, apele, râurile, podișurile și câmpiile țării.
Vorba poetului: „Pentru țara asta de tămâie și cer / Ce-aș mai putea Doamne să-ți cer?” Toate acestea au la bază autodeterminarea și emanciparea eliberatoare a întregului corp politic românesc, adică „voința suverană a națiunii române”. Noul stat proiectat era o precondiție esențială și subînțeleasă a Rezoluției de la Alba Iulia.
Revoluția anticomunistă din 1989 consacră definitiv libertatea românească tot dintr-o sublimă voință populară cu puternice valențe jertfelnice și martirice precum cele cuprinse în lozincile emblematice ale revoluției „Vom muri și vom fi liberi” și „Ne-am luat porția de libertate”. Acestea sunt mesajele de libertate ale poporului român ieșit din comunism care depășesc și anulează orice dezbateri, orice interpretări, orice divagații de la sensul esențial al revoluției. Ele depășesc și surclasează orice teorie a conspirației, a complotului, a intervenției puterilor străine (Rusia) în revoluție.
Acestea relativizează marea revoltă și revoluție populară, rolul fundamental al românilor în obținerea libertății, rolul Timișoarei în declanșarea revoluției eliberatoare și starea ei singulară pe o perioadă de aproape o săptămână în procesul de răsturnare a comunismului. Rolul ei nu poate fi diminuat nici de revolta muncitorească de la Brașov din 1987, sau de mișcarea preconizată la Iași în 1989. Cel mult, acestea au semnalat și prefațat revolta decisivă a Timișoarei și a locuitorilor săi. Spiritul Timișoarei se prelungește în spiritul libertății noastre de astăzi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Dar sa facem statui in primul rand celor cativa care au initiat-o la Timisoara si la Bucuresti.
Celui care a oprit tramvaiele la Timisoara in locul unde se adunasera cativa enoriasi in semn de solidaritate cu preotul Tokes, celui care a strigat primul "Jos Ceausescu", celui care l-a alungat de acolo pe securistul care voia sa-i trimita acasa. Fara ei nu am fi avut revolta de la Timisoara.
La Bucuresti: celor care au venit pregatiti la mitingul de condamnare a timisorenilor, avand cu ei instrumente de intepat femeile in fund si a determina harababura care i-a facut pe cei adusi ca oile purtand portretele cuplului prezidential sa fuga speriati in toate partile, dar avand grija sa nu cumva sa piarda portretele si lozincile ci sa le duca inapoi si sa le predea celor de la care le primisera. Ma aflam pe Bulevard in dreptul Primariei Capitalei si nu intelegeam de ce sunt atat de speriati cei care veneau traversand Cismigiul dar nerenuntand la portrete si lozinci.
Dar mai ales statui unora ca Dan Iosif sau Dinca gogosarul, care s-au oprit la Universitate si au reusit sa adune langa ei alti cateva zeci sau peste o suta cu care au ridicat Baricada, in timp ce multe sute se uitau de pe trotuar.
Slava lor, celor ale caror nume le-am uitat deja, dar fara care am fi ramas inca multa vreme oi.