Articol de Diana Marcu și Raluca Ion. Ilustrație: Luca Florian
Fără bani nu poți fi liber, scriam, în urmă cu câteva zile, în Republica.ro inventariind, la rece, posibilele motive pentru care o femeie agresată, lovită și umilită ani în șir rămâne alături de un bărbat abuziv.
“Până când moartea ne va despărți” capătă un alt înțeles pentru mii de românce anonime- vecine, mame, surori, prietene ori fiice, care au nevoie de soluții de fugă dintr-o relație care s-a transformat într-o închisoare ce le-a paralizat voința și le amenință viața.
Pentru ele „a pleca” nu înseamnă cu a ieși pur și simplu pe o ușă, a părăsi într-o clipă o viață toxică pentru a se îndrepta înspre o alta mai senină. „A pleca” este un proces plin de riscuri, amânări și răzgândiri așa cum este și construirea unui tunel care să te ducă dinspre o temniță spre libertate.
Laura M., pe care ați cunoscut-o în urmă cu două zile, își construiește acum o cale. Nu știm cum va arăta, încotro se va îndrepta sau dacă va ajunge vreodată până la capăt. Georgiana S. și Caterina B. au parcurs deja întregul drum.
Care este acel punct de infllexiune care face pe cineva să conștientizeze că așa nu se mai poate, care îl determină să își adune tot curajul și toată hotărârea pentru a face pasul decisiv?
Depinde foarte mult de la o situație la alta. Uneori este conștientizarea faptului că bărbatul violent chiar i-ar putea ucide pe copii sau ar putea să o ucidă pe ea. Alteori, este vorba despre copiii care cresc și reușesc să o convingă pe mamă să divorțeze. “Am avut o doamnă care mi-a spus că „în momentul în care m-am pus în spatele fetiței mele, ca să nu mă lovească, mi-am dat seama cât de penibilă sunt. Am ajuns să-mi pun copilul protector față de bărbat. Nu se poate””, spune Claudia Năftănăilă psiholog la ADRA, asociație care are un centru de primire în regim de urgență pentru victimele violenței domestice.
În unele cazuri, este un tip de violență care devine de nesuportat, continuă ea: “Sunt situații în care o femeie acceptă injuriile, acceptă bătăile, dar nu mai poate îndura violența sexuală.De regulă – după o bătaie urmează un raport sexual. E o formă de a pedepsi partenera. Spunea o doamnă: Plângeam. Și nu m-a văzut că plângeam. Ba eu cred că a văzut. Și a continuat.” Sunt violuri pe care nimeni nu le înregistrează. “Când era băut câteodată eram obligată să dorm cu el”, povestește de față cu fiul ei Georgiana. Când vorbește își strange pumnul drept în podul palmei stângi. “Eu încercam să dorm cu Bogdan (n.r. băiatul ei), ca să îl protejez pentru că noi aveam camera mai aproape de ieșire. În momentul în care era băut, copilul trebuia să își ia geaca în care puseserăm buletinul meu, certificatul lui de naștere și bani, 10-20 de lei, ca să avem. Fugeam”, își amintește ea.
„Nu mai suportam bătăile. Am mers la judecătorie și am zis că vreau să mă despart”
În 2012, Georgiana trăise deja 15 ani de bătăi și de abuzuri. Nu știa de niciun centru, nu știa de nicio asociație, dar voia să divorțeze: „Nu mai suportam bătăile. Am mers la judecătorie și am zis că vreau să mă despart. O doamnă de acolo, de la registratură, m-a întrebat care e treaba. I-am explicat că vreau să plec și că n-avem unde să ne ducem. MI-a spus: În seara asta vă luați copilul și noi vă ducem într-un loc. Dacă n-apucați să fugiți acum să vă ducem la adăpost, țineți numărul meu de telefon. Ascundeți-l. Și când sunteți pregătită, mă sunați”.
În numărul acela de telefon bine ascuns într-un buzunar avea să stea ieșirea Georgianei și a băiatului său.
Când am cunoscut-o, ea se afla la al cincilea ordin de protecție. Un ordin care, de fapt, nu o protejează de nimic. Pentru că fostul bărbat o urmărește pe stradă, îi intră în curte, îi sparge geamurile. Ordinul de protecție nu îl leagă de mâini și de picioare, iar Poliția nu îl arestează atunci când îl încalcă. Mamă și fiu își duc viața uitându-se mereu peste umăr. Bogdan merge la liceu, iar Georgiana lucrează, așa cum a lucrat întotdeauna, ca menajeră la firme și în casele doamnelor. Cu o singură condiție: „Nu accept niciodată să rămân singură cu bărbații”.
„Gata, trebuie neapărat să plec. Cu orice risc. Cale de întors nu mai e”
De un an de zile, Caterina are în sfârșit o viață a ei după ani de teroare. S-a hotărât să plece definitiv într-o seară când bărbatul a rupt ușa de la intrare și “s-a năpustit cu mâinile în gâtul băiatului cel mare”.
“L-a strâns atât de rău încât eu cu fata, că fata face judo și are putere, nu am putut să-i descleștăm mâinile”, zice Caterina. Atunci s-a hotărât: “Gata, trebuie neapărat să plec. Cu orice risc. Cale de întors nu mai e. Când m-am întors cu spatele m-a lovit cu ușa de la sobă în cap. Simțeam că mă împleticesc de durere. Și mi-am pus ceva la cap, aveam un hanorac și mi-am pus gluga. M-am gândit că dacă el vede sângele ăla cum curge poate să se sperie și să acționeze într-un fel să dea și mai rău”.
A fost instinctul ei de supraviețuire care i-a spus că, dacă ar fi văzut sângele, el ar fi lovit-o până la moarte. S-a furișat la bucătărie, și-a dat cu apă pe cap și a ieșit cu cei trei copii în curte. Au mai intrat în casă mai tîrziu, și-au luat câteva lucruri și au plecat.
Una dintre colegele care a văzut-o bătută și a auzit-o plângând de atâtea ori i-a spus că a vorbit cu o cunoștință care are un apartament liber și ar putea să stea acolo până când se pune pe picioare. A cerut, în plus, sprijinul unei asociații, Casa Blu, care oferă sprijin și găzduire femeilor victime ale violenței domestice. Acolo a aflat cum poate să obțină ordinul de protecție, acolo a fost ajutată să divorțeze. Și tot la Casa Blu a primit și sprijinul psihologic care să îi permită să își recapete controlul asupra propriei vieți.
„Cât de curând plec. Când o să strâng bani destui pentru o chirie”
Și Laura își pregătește plecarea, chiar dacă ziua asta împarte pereții unei case cu bărbatul care a bătut-o în ultimii 20 de ani, i-a rupt maxilarul, i-a frânt oasele mâinii și i-a spart sufletul în bucăți. „Cât de curând plec”, spune ea: “Când o să strâng bani destui pentru o chirie. Din păcate sunt greu de strâns”.
Acum are două servicii, iar în timpul liber face menajul pentru câteva familii. Aduce bani în casă cât să îl țină pe el mulțumit, gătește, spală și calcă. Nu atrage atenția asupra ei și strânge banii care să o ajute să își construiască ieșirea.
O ieșire la care lucrează de multă vreme. Anul acesta a terminat liceul la seral, dar nu a reușit să ia Bacalaureatul. Laura are planuri: “Poate o să găsesc pe cineva cu care să fac meditații, poate merg și la facultate”.
Alternative în care victimele violenței domestice să se imagineze
Este foarte important pentru cineva care suferă de pe urma violenței domestice să ajungă se vadă într-o viață nouă, spune Claudia Bădică, psiholog la Asociația Casa Blu. „Am avut vreo 5-6 femei, cărora, la prima evaluare, contrar regulilor noastre, pentru că nu oferim adăpost de urgență, le-am oferit de la bun început toate serviciile. La momentul vorbirii. Acum intrați în adăpost. Răspunsul tuturor a fost: „Nu”. Tu vii cu toate serviciile tale dezvoltate în timp și spațiu, femeia asta vine pentru prima dată și îți spune cât de greu îi e și tu îi spui: Ia asta! Atunci important este să mergi în ritmul lor și împreună să dezvoltăm alternative în care ele să se vadă, să se imagineze”, spune Bădică.
„În percepția multora, ajutor înseamnă: Eu îți dau, dar tu ești cumva obligat să accepți și să faci ceea ce-ți zic eu”
O femeie care trăiește într-o relație violentă e concentrată pe cum să prevină următoarea agresiune, cum să facă să fie bine, să fie el mulțumit, să protejeze copiii. Și atunci, explică psihologul, dacă creierul este tot timpul ocupat cu strategia de supraviețuire nu are cum să se gândească la cine este ea, la ce poate face ea, la care sunt resursele ei. Este o linie subțire între ajutor și agresiune, spun specialiștii. Una pe care prietenii, rudele, colegii supraviețuitoarelor violenței domestice o încalcă adesea. „În percepția multora, ajutor înseamnă: Eu îți dau, dar tu ești cumva obligat să accepți și să faci ceea ce-ți zic eu. Am vorbit cu multe doamne despre sprijinul familiei extinse și ele îmi spuneau, da, e ok, mă găzduiesc. Dar ajutorul ăsta înseamnă: Vii la mine, dar dacă te mai întorci la el nu te mai primesc. Sau: Dacă nu te duci să depui acțiune de divorț.. le tocau și le reproșau continuu că e vina lor. Tocmai de asta nu mai e vorba de ajutor, ci de un nou abuz”, spune Bădică.
„Nu întotdeauna ajutorul pe care noi îl oferim poate fi primit și atunci trebuie să ne stăpânim orgoliul”
Desprinderea de un agresor nu este o operațiune chirurgicală de îndepărtare a unui corp mailgn, ci un proces lent de reconstrucție a unei vieți. O femeie sună pentru a cere ajutorul și este invitată la centru pentru o evaluare. Nu vine și nu mai auzi nimic de ea. Apoi i se face jenă să mai sune din nou pentru a cere ajutorul. Dacă o face este important mesajul pe care îl transmiți: că ești acolo pentru ea, că decizia îi aparține.
Ce pot face cei care cunosc o victimă a violenței domestice? În primul rând să îi dea numărul de telefon și datele de contact al unei asociații care se ocupă de victimele violenței domestice. Și, în cazul în care este dispusă să o ajute, să îi transmită următorul mesaj: „Dacă vrei vreodată să vorbim, sunt aici.” Fără termene, fără condiții, fără judecată.
Este ceva ce toți oamenii buni, care vor să sprijine pe cineva să își schimbe viața trebuie să învețe. „Nu întotdeauna ajutorul pe care noi îl oferim poate fi primit și atunci trebuie să ne stăpânim orgoliul”, e de părere psihologul Diana Vasile.
LAPD: Întotdeauna arestăm agresorul. Asta spune legea și asta este politica noastră
Am vrut să arătăm în cadrul acestui proiect care sunt motivele pentru care victimele violenței domestice se desprind atât de greu de partenerii lor violenți. Pe site-ul Departamentului de Poliție din Los Angeles am găsit un articol detaliat despre motivele pentru care victimele violenței domestice rămân împreună cu agresorul lor. „Victima îl iubește pe agresor...agresorul nu este întotdeauna violent/ Victimei îi e frică de agresor și crede că acesta este aproape atotputernic. Deseori, victima este amenințată, de exemplu cu moartea, dacă vorbește despre bătăi, iar în ochii ei poliția nu oferă protecție pe termen lung în fața agresorului/ Chiar dacă un vecin face plângere la poliție, agresorul se poate răzbuna de victimă. Deseori, la venirea Poliției, victima nu recunoaște agresiunea”. Sunt câteva eplicații dintr-un șir care include dependența economică, dorința de a avea un tată pentru copii, însingurarea victimei, dorința de a păstra aparențele de ochii lumii sau din motive care țin de credința religioasă.
Detectivul Yvonne Ortiz a lucrat peste două decenii în Poliție și este coordonatoarea departamentului care se ocupă de violența domestică. În fiecare an, poliția din Los Angeles, un oraș cu 3,8 milioane de locuitori, primește în jur de 48.000 de apeluri telefonice prin care i se cere asistență cu privire la violența domestică. Cât timp poate cineva să fie victima violenței domestice?
„Știm că ciclul violenței se poate repeta pentru supraviețuitori pentru o perioadă mare de timp. Cât timp îndură cineva asta nu putem să măsurăm. Poate să fie și întreaga lor viață”, spune Yvonne Ortiz. 21 de secții de poliție are orașul Los Angeles, iar fiecare dintre aceastea colaborează cu o organizație care oferă sprijin victimelor violenței domestice. Acestea trimit câte un consilier specializat în oferirea de sprijin victimelor violenței în familie, care patrulează pe străzi, într-o mașină de poliție 40 de ore pe săptămână. Când o victimă sună la 911, este întrebată dacă dorește să ia legătura cu un astfel de consilier. „Dacă nu, ofițerii noștri de poliție sunt instruiți să ia consimțământul victimelor pentru a oferi datele lor unei organizații care se ocupă de victimele violenței domestice. Aceste organizații sună apoi victima, discută cu ea și îi oferă o gamă de servicii. Apoi se face planul de siguranță”.
Atunci când polițiștii LAPD ajung la scena unei agresiuni domestice vorbesc cu părțile implicate, vorbesc cu vecinii. „Poveștile pe care le aud, rănile pe care le văd îi ajută să facă o evaluare și să stabilească cine este agresorul dominant. Aici avem politica arestării mandatorii. Dacă găsim suspectul la domiciliu într-un caz de violență domestică facem pe loc arestarea. Asta spune legea și asta este politica noastră”, explică Yvonne Ortiz. La fel se întâmplă și în cazul în care agresorul încalcă ordinul de protecție și se apropie de victimă. Ce se întâmplă apoi cu el depinde de procuror sau de judecător.
Plecarea trebuie pregătită cu atenție: Atunci agresorul poate ucide
Momentul în care o femeie se smulge din mediul violent din familie este diferit de la caz la caz. Pentru unele, această clipă nu vine niciodată. Altele decid însă într-o zi că au suportat prea mult și își adună toată forța și tot curajul de care sunt capabile pentru a reuși să scape. Atunci agresorii simt că pierd controlul asupra victimei și pot să ucidă. Este un prag critic, în care victima trebuie să rupă legăturile cu viața sa cea veche, să găsească resursele de a fi pe cont propriu și de a le oferi copiilor condițiile de viață de care au nevoie. „Planul de siguranță este stabilit de consilieri împreună cu victima în funcție de situație ei. Poate au nevoie să îșI găsească o altă locuință. Poate înceapă să poarte actele asupra lor, să aibă un schimb de haine la ele, să știe unde sunt adăposturile. Lucrurile diferă”, a văzut Yvonne Ortiz.
„Să potolim agresorul din noi”
Am întrebat psihologii ce mesaj le-ar transmite femeilor care trăiesc acasă în violență? „Cred că este important ca victimele să își dea voie să simtă ce simt și să creadă că se poate trăi și într-o variantă diferită. Ce s-ar întâmpla dacă toată energia pe care ele o consumă pentru a rezista, pentru a-l convinge, pentru a-l potoli pe agresor ar pune-o în a se schimba, în a se vindeca pe ele și rănile lor? Dar pentru asta trebuie să îți dai voie să fie bine. Un al doilea lucru pe care l-aș spune este că se poate. Nu spun că este ușor, dar știu că, deși uneori este dificil, este mult mai simplu decât să trăiești așa. Este nevoie să își permită să creadă în bine când încă nu îl simt. Chiar dacă nu îl simți și nu l-ai văzut, el este acolo”, spune Diana Vasile.
Este însă ceva ce trebuie să facem și noi înșine, noi restul. „Judecăm, jignim, acuzăm victimele. Noi înșine putem avea atitudini de agresor. Nu ne gândim că poate femeia asta e diferită pentru că are un motiv consistent pentru a fi diferită”, crede Diana Vasile. Dincolo de evoluția ulterioară a evenimentelor, de alegerile noastre, de alegerile celor implicați, există un lucru comun, simplu pe care îl putem face fără teama că putem greși și care ar putea aduce, pe termen lung, schimbarea. Instrucțiunile pentru acesta încap în doar cinci cuvinte. „Să potolim agresorul din noi”.
Acest proiect, selectat în urma unui concurs, a fost realizat în cadrul Burselor Superscrieri/Avon pe tema “violență domestică”. Programul de burse - un parteneriat între Fundația Friends For Friends (FFFF.ro) și Avon România - a oferit pentru al treilea an consecutiv sprijin financiar și profesional autorilor care vor să realizeze materiale jurnalistice complexe, de profunzime, pe teme de interes public. Alături de competiția anuală Premiile Superscrieri, seminariile de bune practici și masterclass-uri, programul de burse e parte integrantă din Superscrieri - o inițiativă FFFF care promovează, din 2011, jurnalismul narativ și scrierea creativă de non-ficțiune în România.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Am vazut ce inseana groaza unui om terorizat de cel cu care traieste, atunci cand vede ca pregateste o betie. O noua betie. Betia saptamanala, apogeu al matolelilor zilnice. Mai traumatizanta chiar decat rabufnirea este anticiparea acesteia. Oare de data asta cum va fi ? Ma va lovi direct sau va fi prea ametit sa ma prinda ? Unele femei ajung sa le dea mai multa bautura pentru a-i trece pragul spre starea in care nu mai sunt fizic capabili sa loveasca. Ramane insa traiul cu un om cu neuronii distrusi, la care si cand e treaz, logica nu functioneaza decat deformat. Cu care nu ai cum te intelege ca un om normal. Violenta e generalizata si potentata de paranoie. Viata ca un cosmar continuu, in care o mama ajunge sa-si asume rolul de scut si sa incaseze lovituri menite de multe ori copilului. Copii care ajung de la o varsta frageda sa creada ca asta inseamna normalitate. Copii care vor creste cu samanta asta otravita plantata in dezvoltarea comportamentala. Chiar daca vor ajunge sa se desprinda de fenomen, vor considera ceva oarecum firesc ca barbatul sa-i mai traga cate una femeii.
Nu vi se pare ca umblam la efecte in loc sa umblam la cauze ?! Ce s-ar intampla daca un vecin, satul de aceeasi reprezentatie zilnica ar merge la vecinul alcoolic si l-ar corecta de asa maniera incat sa il oblige la o abstinenta impusa de imprejurarile anatomo-fiziologice pe durata a vreo cateva luni de zile. Ar aparea brusc politia sa-l opreasca ?
Putem sa ne prefacem ca aceasta e o falsa problema, ca tine de fiecare individ in parte si nu de societate, ca nu e treaba noastra. Dar tocmai atitudinea noastra creeaza monstri, lipsa noastra de compasiune si intelegere atat fata de victime, cat si fata de agresori. Mai rau, asa ne crestem copiii, plasandu-i in pozitii de victime si agresori, judecati si judecatori.