Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De doi ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu! La doi ani de Republica, îți mulțumim că ne ești alături!

„M-a legat cu un lanț de picior și m-a scos pe stradă ca pe un cățeluș. Nu s-a băgat nimeni”. Până când moartea ne va despărți

Articol de Raluca Ion și Diana Marcu. Ilustrație: Luca Florian

Familiile în care există un bătăuș oferă în fiecare zi lumii care le înconjoară aceleași scene: lacrimi și sânge. Înjurături și urlete. Umilire și neputință. Apoi vânătăi pe obraz și guri mute.

La început poate intervii. După care poate vrei să ajuți. În timp, începi să îți pui întrebări despre femeia care le suportă, care le trăiește zi de zi. „Dar de ce nu pleacă, odată? De ce nu își ia copiii și se duce?”.

În final, bătăile încep să semene una cu cealalta, suferința ai mai văzut-o, totul s-a mai întâmplat deja și o să se mai întâmple de o mie de ori ca într-o transmisiune a Știrilor de la ora 5, pusă pe Repeat în fundalul vieții noastre. 

Am vrut să aflăm de ce femeilor care sunt bătute ani în șir de bărbații lor le e așa de greu să se smulgă din relația care le-a rănit trupul, le-a făcut inima bucăți și le-a furat, zi după zi, tot ce au visat că ar putea fi vreodată. Pentru asta a trebuit să punem pe Mute filmul din mintea noastră și să ne lăsăm ghidați printre crâmpeie de viață de câteva femei pentru care relația de cuplu a devenit sinonimă cu abuzul și violența.

Scriam în urmă cu două zile de ce apelul la voință, „Pleacă, părăsește-l! Dacă vrei, poți”, nu funcționează de cele mai multe ori în cazul victimelor violenței domestice. Acum veți citi despre motivele care o țin pe o femeie captivă lângă bărbatul ei abuziv. Iar duminică vă vom vorbi despre eliberare. Sau măcar despre calea spre ea.

Dar până acolo mai e. Până acolo mai sunt multe uși zăvorâte de trecut pe care vom încerca să le indicăm în demersul nostru. Vom coborî la început într-o mare de singurătate.

Umilința și izolarea. Când ești în lanțuri pe stradă și nimeni nu te ajută

Cufundată într-un fotoliu verde, Laura M. vorbește despre sine ca și cum ar relata o scenă din Kill Bill. Aparenta ei detașare e, de fapt, un fel de a nu încărca cu povestea ei, de a nu șoca cu detaliile violențelor pe care le-a trăit. Uneori zâmbește când descrie cruzimea a cărei victimă a fost. Folosește câte un diminutiv - “cățeluș” - ca să îmblânzească ceva de neîmblânzit și de neiertat.

Ascultând-o, poți tu însuți să îți pierzi încrederea în oameni: “La mine bătaia era continuă. Era genul ăla de bătaie: Ai meritat-o, asta e. Era un ritual de seară, nu trebuia să fac nimic. Pur și simplu”, povestește Laura. A vrut să fugă și a căutat ieșirea într-o zi, când bărbatul ei era în sat, la un botez. S-a dus la gară, dar a prins-o până să ajungă ea la tren: “M-a bătut de acolo până acasă, m-a bătut și acasă, apoi m-a legat cu un lanț de picior și m-a scos pe stradă ca pe un cățeluș. Nu s-a băgat nimeni”, spune femeia. Acela a fost momentul în care s-a rupt de lume și s-a gândit că dacă se va salva într-o bună zi, se va salva doar de una singură.

Prea puțini bani pentru a-ți răscumpăra viața

Multă vreme, Laura M. a avut doar scenarii de fugă, nu de plecare definitivă. Acum în mintea ei se conturează unul: să strângă bani pentru o chirie. Pentru asta lucrează în trei locuri: ca să-i dea lui bani să joace barbut, ca să se întrețină și să-și întrețină fiul și ca să pună bani deoparte. Fiindcă fără bani nu poți fi liber.

O știe Laura M, o știe fiecare femeie bătută care a alergat cu copiii desculță în stradă ca să scape de pumni. Dacă nu ai serviciu, n-ai oricum o para chioară în buzunar. Dacă lucrezi, ți-i ia el, ca pe un fel de taxă de protecție casnică: să aibă bani de băutură, de barbut, de păcănele și să nu te mai bată. Doar că banii se termină întotdeauna prea devreme, iar chiar atunci când există nu sunt un scut împotriva furiei oarbe.

E greu pentru o femeie cu copii să înceapă o nouă viață cu salariul pentru o slujbă măruntă. Când cele două luni pe care le pot petrece într-un centru de primire în regim de urgență se apropie de sfârșit, acesta este drumul pe care îl au în față. „Avem o mamă cu doi copii. Îi găsim un serviciu cu 10 milioane. Dar chiria costă destul de mult. Și el o sună: - Ai plecat de acasă...Cine crezi că te ține? Vai de tine, nu ești în stare de nimic”, zice Claudia Năftnăilă, psiholog la Agenția Adventistă pentru Dezvoltare Refacere și Ajutor, care are un centru de primire în regim de urgență pentru victimele violenței domestice. 

Două luni în adăpost. Și după aceea?

Cele două luni pot fi prelungite uneori până la patru. Dar două luni în plus nu sunt suficiente pentru a aduna destul cât să poți trăi. Laura M. a găsit în câteva rânduri refugiu în adăpostul ADRA, cât să mai prindă puteri după o bătaie. De multe ori, adăposturile sunt ca niște gări pentru trenuri în care nu te vei urca niciodată. Spre deosebire de gări, acolo nu ajungi aproape niciodată cu bagajele făcute.

Ca și Laura M, Georgiana S. a trecut și ea în câteva rânduri prin adăpostul de la ADRA.

Ritualul ei de fugă împreună cu copilul, astăzi adolescent, arată vulnerabilitatea situației în care s-au aflat de zeci de ori. „Copilul trebuia să își ia geaca în care puseserăm buletinul meu, certificatul lui de naștere și bani, 10-20 de lei, ca să avem. Dacă plecam și nu apucam să ne încălțăm, trebuia să facem în așa fel, mai mult băiatul, să ia încălțămintea. Sau haina. Câteodată luam și cheia. Când ne bătea, ne bătea, dar încercam să stăm în casă până ce copilul apuca să ia un telefon. Sau geaca cu actele. Dacă nu, eram nevoiți să ne întoarcem. Niciodată nu apucam să ne luăm toate lucrurile.”

Unde se duceau, mamă și fiu? De obicei fugeau și dormeau în stradă, chiar dacă casa fratelui său era lângă casa ei. Dacă ar fi prins de veste că este acolo, soțul ei i-ar fi făcut scandal fratelui, iar Georgiana S. nu vrea să fie nici o problemă, nici o povară. După două zile se întorceau acasă.

Nici Caterina B. nu voia să fie o problemă pentru alții. La fel fugea și ea, câte două-trei zile. Chiar cinci, „la a doua plecare” își ține ea reperul, când a găsit găzduire la mama unui coleg de-al unuia dintre copii. „Eram înghesuiți”, zice Caterina. „Mă simțeam așa ca țiganul cu cortul. Îmi plăceau astea două-trei zile, pentru că eram cu ei și îi simțeam că sunt departe de pericol, dar pe urmă voiam să am o casă, să am un loc unde să stau”.

Copiii vor să se întoarcă. „Nu mă înscrie la o școală nouă. Vreau la colegii mei”

La scurtă vreme după ce își părăsesc casa, copiii își vor înapoi viața de dinaintea plecării. Pentru ei, aceasta nu însemna numai violență. Ci și școală, colegi, prieteni de joacă. Claudia Năftănăilă povestește cum decurg discuțiile dintre ea și micii “pelerini” ai Centrului: - “Mi-e dor de colegii mei de școală, spun mereu copiii. Și le roagă pe mame. Nu mă înscrie la o școală nouă. Vreau la colegii mei. Uneori li se face dor de tată, pentru că acesta își agresează doar partenera, iar pe ei îi lasă în pace”. Copiii au nevoi, care atârnă greu în balanța unei mame. Chiar dacă au crescut.

Fiul Laurei M. este major, însă ea se simte mai responsabilă ca oricând pentru el. Fiindcă este la vârsta la care ar trebui să își clădească el singur o viață, după ce scandalurile nesfârșite de la ei din casă i-au furat copilăria: “Ce mă împiedică să plec acum? E băiatul la școala de șoferi și vreau să văd că o termină. Și nu reușesc să strâng bani, să mă mut cu chirie. Nu știu dacă într-o locație secretă, că totul se află pe lumea asta. Dar în altă parte... Mi-ar plăcea mult. Ar fi trebui să plec în străinătate, dar eu nu pot să îmi las copilul. Consider că încă are nevoie de mine să îl ajut”, spune Laura.

Să plece din țară a încercat însă Georgiana S., care, deși divorțată și apărată formal de un ordin de protecție, era în continuare bătută de fostul soț. „Judecătoarea mi-a spus: De ce nu faceți ceva, de ce nu plecați din țară, de parcă era vina mea?” Problema este că a făcut deja asta, când s-a dus să locuiască în străinătate la sora ei. „Băiatul nu s-a acomodat și ne-am întors”. 

Bărbatul violent își cere iertare și promite că nu mai face: „Au fost șase săptămâni de vis. Nu mai bea”

Să pleci de lângă un bărbat violent nu e suficient pentru a te elibera, așa cum nu este nici să rămâi într-un adăpost. Dimpotrivă. Un apel primit din partea agresorului, sau de la o rudă a acestuia, îți destabilizează de cele mai multe ori echilibrul precar și îți anulează hotărârea de a-l părăsi: Știi, nu mai fac; te rog să mă ierți; uite, mă duc la un centru de dezalcoolizare; am vorbit și cu părinții mei. „Și aici intervine a treia fază a ciclului violenței: luna de miere”, explică Claudia Năftănăilă. După primele faze ale ciclului violenței, acumularea de tensiune și agresiunea, adesea extrem de violentă, „partenerul își cere iertare, cu flori, cu promisiuni. Și le prind exact în perioada în care sunt la noi în centru. Și perioada asta de miere poate dura una, două, cinci luni, chiar și un an”.

Sau mai puțin, își amintește Caterina B., care a plecat pentru prima dată de acasă în 2011. A stat la o rudă două-trei zile, cu gândul să ajungă într-un centru dedicat victimelor violenței. Până când a sunat-o o mătușă de-a soțului ei, care s-a pus chezaș: „Că îmi promite ea că nu se mai întâmplă, că Te rugăm frumos..”. Nici copiii nu au fost de acord să revină la tatăl lor. Și totuși.

“M-am reîntors. Au fost șase săptămâni de vis – nu mai bea, nu mai fuma, mergea la serviciu, cumpăram împreună, discutam împreună, își făcea planuri că mergem la mare. După alea șase săptămâni a băut în trei zile de-a recuperat tot și m-a lovit”.

Când vorbește, Caterina se strânge toată. Stă pe marginea canapelei, cu picioarele ușor depărtate, ca atunci când stai la linie pentru săritura în lungime de pe loc. Cu o mână își sprijină capul, iar stânga o ține ușor flexată peste unul dintre genunchi. Are geanta alături, la o palmă distanță. Și poartă încălțăminte fără toc. De altfel, niciuna dintre doamnele pe care le-am cunoscut în lunile în care am documentat acest fapt de viață nu purta pantofi ori sandale cu talpă înaltă. Și nici fustă sau rochie. Doar pantaloni.

În urmă cu mulți ani însă, toate povestesc că au purtat și rochii. La fel și Caterina B.. Se întâmpla în primii ani de căsătorie, când a văzut prin crăpătura ușii cum bărbatul ei a luat televizorul din casă și a intrat cu el în camera fetei pe care tocmai o luaseră în gazdă: “N-am avut curaj să întreb ce caută acolo, de ce s-a dus. Am început să plâng toată noaptea. A doua zi m-am dus la muncă”.

Bărbatul a părăsit-o pentru chiriașă, dar după „mai puțin de un an”, s-a trezit cu el la ușă: „ A zis că a fost un prost, că îi e dor de copii, că vrea familia. L-am crezut. Am crescut fără tată și am zis că e mai bine să șterg cu buretele. Într-o lună – două am rămas însărcinată cu al treilea copil. Să-l fac? Să nu-l fac? Hai să-l fac că poate se leagă mai bine relația dacă îl fac. În timpul sarcinii a început să bea foarte foarte mult și să-și facă tot felul de prieteni, să-i aducă acasă, să pună muzică până dimineața, să-i deranjeze pe copii”. Bărbatul ei nu se schimbase.

Nevoia de iubire și idealizarea propriei vieți

Caterina, asemeni altor mii de femei, ale căror nume nimeni nu le pomenește într-un calendar al Sfântului Abuz, a învățat să trăiască cu răul. Să se obișnuiască cu el.

Din nevoia de iubire, spun psihologii. „Noi la orice rezistăm. Nu rezistăm însă la lipsa de iubire. Dacă experiența mea m-a făcut să confund relația de iubire cu agresiunea cum aș putea să renunț la ea?”, zice psihologul Diana Vasile, explicând cum nevoia de iubire ne devine uneori potrivnică.

Bun, cuminte, nu bea, nu fumează, vrea familie, are serviciu, face planuri și ia decizii. Așa își descriu femeile cu care am vorbit partenerii la începutul relației. După care aceștia încep să le abuzeze emoțional, să le pună interdicții, să le jignească, să le lovească, în timp ce ele își spun că nu este chiar atât de rău. “Este una din atitudinile de supraviețuire de tip victimă – idealizarea. Idealizarea agresorului, a propriei vieți”, explică Diana Vasile, psihologul specializat în traumă. “Nu e chiar așa de rău, se pot întâmpla lucruri mai rele gândește o victimă, care își face o filozofie din ideea de armonie și de bine. O să fie bine. Acum e rău, dar o să fie bine. Hai să facem să fie bine, să fie armonie”. Și când nu e armonie, e sânge.

Dependența de familiaritate: „Rău cu rău, dar mai rău fără rău”

De ce s-ar întoarce cineva într-un iad? Pentru că suntem dependenți de familiaritate, de ceea ce știm. Aceasta le face pe victimele strămutate de nevoie din Tecuciul sau Brașovul natal la adăposturi din București, să treacă în decurs de câteva zile de la “Nu vreau să mai aud nici de el nici de oraș” la „Mai bine să îndur bătaie decât să ies din mediul meu”. Asta aude periodic orice terapeut.

„Avem un proverb pe care oamenii îl repetă des: Rău cu rău, dar mai rău fără rău”, amintește Diana Vasile. Asta înseamnă valorizarea răului, pactizarea cu agresorul. Femeii i se induce ideea că nu trebuie să facă eforturi ca să scape de rău, ci trebuie să facă eforturi ca să se obișnuiască cu răul, spune specialistul. Iar dacă experiența din spate, din familie, este deja construită pe un astfel de pattern de violență este puțin probabil ca cineva să poată să identifice altceva.

“L-am văzut scăparea”, zice Caterina M.. despre bărbatul cu care a stat o viață de om. “Îmi doream să plec cu el să-mi fac o familie și să fac copii și să-i cresc așa cum aș fi vrut eu să mă înțeleg cu mama. Era și frumușel și provenea dintr-o familie dezbinată. Maică-sa îl lăsase și plecase cu altcineva. A fost crescut cu tată. Și m-am gândit așa: Dacă am crescut eu fără tată, el fără mamă, probabil ne vom înțelege bine și vom face o familie, iar copiii noștri vor fi așa, după model.”

Să ții un bărbat echivalează cu succesul social

Adesea de acasă, zeci de femei anonime - cărora ne-am obișnuit să le spunem sec “victime” - vin nu doar cu pattern de violență, ci și cu moșteniri de destin relațional.

“Să nu înșiri” a auzit Georgiana S. de la mama ei. Și-a cunoscut bărbatul în ’89, în vacanța de vară, la bunici. Ea terminase liceul, el – mai mic cu un an – lucra într-un bar din comună. “Nu bea, doar fuma. Și era gelos”, rezumă micuța femeie începutul.

“Prima palmă a fost înainte să am copil. Stăteam și mă gândeam: Mă, dacă mi-a dat o palmă, sigur urmează și a doua. Dar am fost obișnuită de la mama să nu înșir șapte bărbați. Dacă ai luat unul, cu ăla stai. Și am stat și am suferit până când m-am săturat”.

Să ții un bărbat echivalează cu succesul, spune Diana Vasile explicând modelul relațional cu care mulți dintre noi ne naștem. „Succesul îți este atribuit dacă îl ții pe celălalt. Succesul nu îți este atribuit dacă te ții pe tine. Nu, dimpotrivă, poți să te și îmbolnăvești câtă vreme ai un bărbat, copii. Poți să și mori, că nu e problemă. Mai ales dacă te sacrifici. Modelul de succes este unul de autoagresiune”. La asta se adaugă și religia: „Dumnezeu urăște despărțirea”, aud femeile care-și caută în biserică salvarea, prin preoții lor.

Victima își taie singură legăturile cu familia și prietenii

“Azi ne bătea. Eram pe stradă. Poate a doua sau a treia zi ne întorceam și îl găseam în băutură. El dacă voia se ducea la muncă, dacă nu, nu se ducea.”

E mărturia Georgianei care “și bătută, și înjurată, și considerată ceea ce nu eram” a făcut față ani de zile agresiunii și a învățat să fie singură: “Musafiri primeam numai din partea lui. Rudele mele nu veneau ca să nu dea ocazii la discuții. Nu aveam prietene. Nu aveam voie să am prietene. La mine n-avea voie să vină nici frate-miu. Că mă învăța. Îmi băga în cap”, își rezumă G. viața.

Singură a fost și Caterina, care le-a interzis rudelor să se bage în casa ei: “Nu pentru că nu voiam ajutorul. Nu voiam ca să se răzbune pe ei. Preferam mai bine să stau eu să suport”.

Aici intervine un mecanism de funcționare autoagresiv în care victima e oarbă la violențele celuilalt, afirmă psihologul Diana Vasile. “Ea “face față”, spune: Ei, lasă, că mă descurc eu cu el. Sau învață strategii, fapt care îi dă o senzație de fals control. Renunță la serviciu - poate are mai mult timp, poate o să fie mai multă liniște. Renunță la familie, la prieteni - pentru că nu-i plac lui sau necesită un plus de efort, de timp sau confruntarea cu emoțiile. E o autoagresare”, rezumă psihoterapeutul.

Neîncrederea în Poliție. „Ce vreți, doamnă, să vă fac? Duceți-vă, luați-vă un bărbat și refaceți-vă viața”

La gândul că trebuie „să faci față” singur situațiilor contribuie întreaga interacțiune cu cei care te-ar putea ajuta până la Poliție. Adesea, contactul cu oamenii legii este un nou prilej de umilințe pentru cei care suferă.

„La un moment dat, am făcut o sesizare la poliție și mi s-a spus de către un polițist: - Ce vreți, doamnă, să vă fac? Duceți-vă, luați-vă un bărbat și refaceți-vă viața. Zic: Domn'e, mă iei dumneata de soție dacă asta e soluția? - Păi și ce vreți, doamnă, să vă fac? - Păi dacă mă mai bate? - Sunați la 112 și intervenim. Zic: Domne, dacă sunt moartă? - Constatăm decesul”.

Este mărturia Laurei B, care vorbește despre o fugă. Laura povestește. Frust. Dur. Și Noir. Pare un film. Nu este.

“ Știam dinainte că o să vină, așa că am fost la Poliție să anunț că o să se întâmple ceva. Poliția mi-a zis: Duceți-vă liniștită casă că o să venim. Nu trebuie să ne anunțați de acum, când se va întâmpla venim. Stăteam la etajul 4, nu exista lift. Într-un final a ajuns în fața blocului, m-a văzut la fereastră că stăteam să văd ce și cum și voia să-i dau drumul. n final, a intrat cineva în scară, a intrat și el, eu am sunat la Poliție când l-am văzut jos. Că așa mi-au spus. Au început să mă întrebe toate datele posibile și imposibile: Unde, cinee, care? Bineînțeles că el a ajuns la ușă, tot zbiera, când a spart ușa, au înțeles polițiștii unde trebuie să ajungă. A spart ușa, m-a bătut cu pumnii și cu picioarele în cap până când am căzut într-o baltă de sânge și am leșinat. A aruncat cu apă pe mine și probabil că am scuipat sângele pe care-l aveam pe gât și mi-am revenit.

M-a schimbat într-un tricou curat și a venit poliția. Ce credeți că a făcut Poliția văzând ușa spartă? Stăteau în ușă și ziceau: - E cineva? Păi, fir-ați ai … morții voștri de polițiști... Cum puteți voi când eu vă anunț că vine...

M-a schimbat el în alt tricou și m-a scos în față la Poliție. Abia vorbeam... Ei mă întrebau: Chemăm salvarea? - Păi chemați-o. Au chemat salvarea. Depuneți plângere? Zic: - Da. Pe mine m-a luat salvarea, pe el l-a oprit acolo, nu știu ce și cum, dar așa de deștepți au fost încât i-au spus că eu am fost înainte la Poliție. I-au dat drumul, nu l-au oprit, nu l-au reținut. Am avut maxilarul rupt, toate oasele de pe față fisurate, am stat două săptămâni în spital, după care o lună de recuperare cu sârmele alea.

În timpul ăsta Poliția nu a făcut nimic, nici măcar nu au venit la spital după mine. El însă mă tot presa cu chestii drăguțe, să mă acapareze că îi era frică că îl bag la pușcărie și îl presa pe copil. După ce m-am întors acasă, a venit Poliția să îi ia declarație pentru plângerea pe care am făcut-o. El dormea, era beat. Și în condițiile în care era beat și s-ar fi trezit și ar fi ieșit afară să dea declarația și după aia aș fi rămas cu el, am fost nevoită să îmi retrag plângerea. Stând cu el sub același acoperiș...am făcut o cerere scrisă în fața lor. Mi-au zis că e alegerea mea”, spune Laura M.

În viitor, victimelor violenței în domestice li s-ar putea interzice să-și retragă plângerea. E o propunere venită din partea Poliției la care se lucrează, susține comisarul Angela Chirvasuță, Institutul de Cercetare și Prevenire a Criminalității. „Dacă ar exista posibilitatea ca victima să nu își mai retragă plângerea nici polițistul nu ar mai trata-o cu ușurință: Măi, rămân cu hârtia asta în mână și eu trebuie să o rezolv, să o duc până la capăt , să se întâmple ceva”, mai spune Chirvăsuță.

Lara M. cântărește cuvântul „alegerea”. Alegerea ei. Nu a simțit că acolo era, de fapt, loc pentru alegerea ei.

Duminică puteți citi despre cum se poate elibera cineva din captivitatea unei relații violente, despre cum poate fi ajutat și susținut. Dar și despre cum divorțul și ordinul de protecție nu înseamnă întotdeauna și sfârșitul bătăilor.

Acest proiect, selectat în urma unui concurs, a fost realizat în cadrul Burselor Superscrieri/Avon pe tema “violență domestică”. Programul de burse - un parteneriat între Fundația Friends For Friends (FFFF.ro) și Avon România - a oferit pentru al treilea an consecutiv sprijin financiar și profesional autorilor care vor să realizeze materiale jurnalistice complexe, de profunzime, pe teme de interes public. Alături de competiția anuală Premiile Superscrieri, seminariile de bune practici și masterclass-uri, programul de burse e parte integrantă din Superscrieri - o inițiativă FFFF care promovează, din 2011, jurnalismul narativ și scrierea creativă de non-ficțiune în România.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Raul, nu cred ca stii despre ce vorbesti si nici nu cred ca ai citit atent articolul. La aceste femei nu e vorba numai de ele - toate au copii. Iar situatia copiilor cantareste mai mult pentru ele, decat situatia lor. Cand parasesti un astfel de individ pleci cu hainele de pe tine, putin probabil sa mai recuperezi ceva si daca vei recupera, asta va fi peste ani de zile. Daca ai copii te gandesti de x ori inainte daca esti capabila sa-i intretii dintr-un salariu si platind chirie si cumparand totul de la zero. E aici un cerc de interdependente pe care o femeie singura cu copii nu le poate rupe singura. Si asta dupa ce toata lumea o face responsabila pentru situatie - ca de ce s-a casatorit cu el, ce de ce a esuat realatia, ca de suporta sau de ce nu suporta.
    • Like 1
    • @ Andreia Moraru
      Raul check icon
      Aha...deci, copiii sunt scuza. E mai bine sa creasca langa unul care ii abuzeaza, nu-i asa? Toate astea sunt SCUZE.
      • Like 1
  • Foarte trist ca nici acum nu se ofera victimelor violentei resurse ca sa poata iesi din relatia violenta. Cheia interventiei in cazurile de violenta domestica este asigurarea unui loc unde victima si copiii ei sa fie in siguranta. Pentru aceasta e nevoie de adaposturi pentru victimele violentei domestice, traficului si exploatarii sexuale, cu persoane specializate in acest domeniu si de existenta unui fond de locuinte sociale unde victimele pot sa isi inceapa o viata autonoma. Oricit de bun specialist ai fi, chiar daca le ajuti pe victime sa isi gaseasca loc de munca, de obicei cu venituri minime, nu poti plati chiria in locul lor. Ar mai trebui un sistem de sanctiuni pentru politistii sau angajatii primariilor care nu intervin.
    • Like 1
    • @ Mari Roth
      Raul check icon
      Pai hai sa sanctionam toata tara, ca nu vor unele sa divorteze...
      • Like 0
  • Din pacate e adevarat si e o adevarata drama pt familia respectiva. E asa simplu sa zici, ca e vina lor ca accepta...Cateodata pur si simplu nu exista alternativa. Desigur schimbarea e de dorit, dar cum se mentioneaza in articol constrangerile materiale conduc de cele mai multe ori la perpetuarea situatiei. Societatea nu ajuta, politia nu ajuta (politistul vine, da o amenda si pleaca, mai tarziu aceasta tb platita tot din putinul care exista si probabil devine motiv pt o noua bataie), cred ca e nevoie de mai mult, o lege care sa protejeze cu adevarat abuzurile, o simpla femeie cateodata chiar nu poate face mai mult...
    • Like 1
  • check icon
    Ilustrațiile amintesc de romanele interbelice... O analiză serioasă ar trebui să se axeze pe secvența următoare, concretă: o femeie este bătută, vrea să sune la un nr. de telefon, vrea să plece de acasă IMEDIAT, să fie ajutată. Există soluția? Care? Șa ce număr sună? La 112? OK, sună și spune „am fost bătută, vreau să fug de acasă” sau, pur și simplu, fuge, nu poate da un telefon, unde se duce? La prima secție de poliție? OK, și mai departe? Acestea ar fi teme reale pt un ziar, concretul imediat și rezolvarea lui.
    • Like 1


Îți recomandăm

Alexandra Boberly

Este prima dată în ultimii ani când președintele Academiei Europene de Film încearcă să semnaleze pasarea ștafetei - fie și numai declarativ momentan - tinerei generații. Și când spunem tineri nu mă gândesc la cineaști sub 30 de ani, ci la un spectru mai larg între 20 și 50 de ani. (În imagine: Alexandra Borbely//Foto: Guliver/Getty Images)

Citește mai mult