Mă doare-n cot de Charlie Kirk şi de apologeţii lui

Foto: Profimedia

Da, ştiu, nu e frumos să doreşti răul nimănui, nu e frumos să doreşti moartea nimănui sau să te bucuri de ea, nu e frumos să-l învinuieşti pe mort că din cauza lui a fost omorât. Dar să te doară în cot—ca să nu zic chiar unde l-a durut pe fostul nostru prim-ministru Marcel Ciolacu—de răul sau moartea cuiva e voie? Eu cred că e voie. 

A fost de bonton toată ziua de joi, 11 septembrie, să condamnăm cu toţii violenţa, să ne declarăm întristaţi de moartea MAGA-iotului Charlie Kirk, să deplângem soarta crudă a lui, a nevestei sale iubitoare şi a celor doi copii rămaşi orfani de tată şi să înfierăm nemernicia şi laşitatea celui care l-a împuşcat şi a fugit. 

Desigur, politicienii, mai ales cei din partea opusă a spectrului politic reprezentat de Kirk, n-aveau de ales. Cum altfel ar fi putut răspunde fără a-şi compromite carierele? Dar ipocrizia a fost aproape generală: ziarişti, comentatori, simpli cetăţeni temători să nu le sară tot felul de demenţi în cap s-au întrecut în a apăra, chipurile, libera exprimare a ideilor politice şi a denunţa limbajul violent din societate şi social media. 

Ei bine, eu nu doresc să mă înscriu în acest cor prefăcut pentru că nu simt aşa. Nu simt decât dispreţ şi scârbă pentru cineva de un trogloditism scandalos, care şi-a folosit cinic o oarecare carismă şi nişte rudimente de educaţie pentru a manipula milioane şi milioane de americani, în special tineri cam netrecuţi pe la şcoală, şi a susţine ideologic o mişcare ce, din punctul meu de vedere, reprezintă cancerul cel mai agresiv al societăţii vestice contemporane. Nu ştiu de ce a fost omorât şi puţin îmi pasă. Habar n-am dacă a fost cineva cu vederi politice diferite, dacă a fost cineva din propria lui tabără, gelos pe puterea şi autoritatea lui—să nu ne închipuim că MAGA-ioţii ăştia se iubesc atât de tare unii pe alţii—sau dacă a fost cineva cu severe probleme mentale, lipsit de răspundere psihică. Și nici nu este important. Important este că omul acesta a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a polariza masele şi pentru a exploata prostia crasă a ascultătorilor şi urmăritorilor săi fanatici. Iar injecţia repetată de ură pe a făcut-o americanilor împotriva medicilor şi epidemiologilor în timpul pandemiei de Covid, a oponenţilor lui Trump, a celor care cereau interzicerea armelor, a femeilor care avortează, a comunităţii LGBT, a populaţiei non-albe, a musulmanilor etc. nu avea cum să nu lase urme adânci în mintea slabă şi puţin mobilată a celor care-i acordau credit necondiţionat. 

Să fie foarte clar: a răspunde apărătorilor drepturilor LGBT cu un citat criminal din Vechiul Testament (Leviticul 20:13), care îndeamnă explicit la uciderea homosexualilor, nu este libertate de exprimare, ci incitare la ură şi crimă, iar pentru aşa ceva nu există nicio justificare, nici măcar pretinsa religiozitate a celui care se dedă la o asemenea abjecţie morală. Desigur, personal, nu doresc moartea nimănui şi, contrar celui decedat, sunt categoric împotriva pedepsei cu moartea chiar şi aplicată criminalilor şi violatorilor în serie, după cum sunt şi împotriva deţinerii de arme de către simplii cetăţeni, deţinere pe care defunctul, spre propria nenorocire, o apăra prosteşte. Dar puţin îmi pasă de moartea lui: nici nu mă bucură, nici nu mă întristează. Pur şi simplu mă doare-n cot şi de el, şi de apologeţii lui fanatici.

Funcţionează oare discursul împăciuitorist?

Discursul acesta a cărui logică este „Să nu-i antagonizăm pe suveranişti, să nu-i supărăm pe MAGA-ioţi, Brexiteerşi / extremişti”, ba chiar „Să nu-i mai numim extremişti că-i jignim, să-i tratăm cu respect că nu e vina lor, au şi ei nemulţumiri legitime” mi se pare pur şi simplu, nu neapărat idiot (deşi ...), ci mai degrabă contraproductiv. 

Este inutil să-ţi pierzi vremea explicând unui cretin că el nu e ceea ce ştim cu toţii că e, de fapt, adică un cretin şi mângâindu-i pe burtă ego-ul inflamat în speranţa că el n-o să mai asculte de alde Charlie Kirk, Mihai Neamţu, Nigel Farage, Robert Fico, George Simion, Călin Georgescu şi alţi profeţi ai conservatorismului de grotă. Ba o să asculte şi o să mai şi râdă de tine că „te-a făcut”. Am tot văzut prin presa românească tendinţa—şi văd că există tendinţa asta şi în rândul politicienilor ne-suveranişti sau pe care-i credeam noi nesuveranişti (dar mai ştii?)—de a-i flata pe votanţii AUR / Călin Georgescu, de a le explica răbdător, dar oarecum condescendent, că se înşală, de a-i face să vadă şi reversul „argumentelor” lor. Mi se pare o prostie şi o pierdere de vreme. Aţi întâlnit până acum vreun votant AUR / Simion / Georgescu care să se lase convins de vreun oponent politic, oricât de politicos şi de persuasiv ar fi acesta din urmă? Eu nu am întâlnit. Toţi au „tăria opiniunilor” lor, ca şi Caţavencu, el însuşi un suveranist avant la lettre: „Nu voi, stimabile, să ştiu de Europa dumitale, eu voi să ştiu de România mea şi numai de România ... În zadar veniţi cu gogoriţe, cu invenţiuni antipatriotice, cu Europa, ca să amăgiţi opinia publică” îi declara el ritos lui Farfuridi, care raporta istoria noastră la împăratul Traian şi la Europa Occidentală. E drept că nici Farfuridi nu era prea mintos, cum nu sunt nici mulţi dintre pro-europenii de astăzi. Adică vi se pare că Grindeanu sau Năsui, şi ei pro-europeni, ar fi peste Farfuridi? Ei, aş! 

Dar să revin: „tăria opiniunilor” de tip Caţavencu îi caracterizaeză pe toţi urmaşii acestuia: sunt de neclintit în prostia lor şi este mult prea târziu să-i urneşti căci ei sunt adormiţi în conştiinţă, măcar că idolul lor le spune contrariul. Ei ştiu dinainte că vaccinul e de rău, că ucrainenii i-au provocat pe ruşi, că Nicuşor Dan a fost pus preşedinte de Emmanuel Macron, că noi, ăştia care suntem contra lor, suntem plătiţi de Soros, că „gheii” vor să ne strice sfânta noastră tradiţie, că biserica ortodoxă este persecutată, că românii nu-şi pot găsi locuri de muncă din cauza nepalezilor şi amărâţilor din Bangladesh etc. Cum să dialoghezi cu asemenea oameni? Ce să le spui? De unde s-o iei? E suficient să vină un Charlie Kirk pe Tiktok sau X şi să le spună că feminismul e de la dracul, că mişcarea LGBT e satanistă, că rasa albă e în pericol şi ... „fandacsia e gata”, vorba lui Conu Leonida, alt personaj caragialian. Tot discursul tău împăciuitorist şi plin de grijă la adresa „naturelului” lor simţitor s-a dus pe apa Sâmbetei pentru că, atunci când creierul e gol şi nelucrat, soluţiile simple, sloganele, cursul scurt sunt cele mai eficiente. Degeaba te căzneşti tu să fii politicos, să le spui că-i înţelegi, că şi tu eşti revoltat de politicieni, dar că nu calea rusească şi antieuropeană e calea de urmat. Ba te mai şi trezeşti, cum m-am trezit eu la un eveniment în familie în vara aceasta, să ţi se spună: „Te credeam mai deştept, m-ai dezamăgit”.

De aceea eu nu mai sunt dispus să fac concesii de discurs proştilor şi să le validez fantasmagoriile, aşa cum nu sunt dispus nici să mă prefac, ipocrit, că-mi pare rău de moartea acelui descreierat american MAGA-iot. Singurul regret pe care-l am în legătură cu dispariţia lui este că adepţii fanatici ai ideologiei lui îl vor face, pe nedrept, un martir. Nu este un martir. A fost un idiot care a murit împuşcat după ce a aruncat tone de lături şi dejecţii în societatea americană, otrăvind-o şi luându-le minţile celor dispuşi să-l asculte. Să mai spunem şi lucrurilor pe nume, chiar dacă riscăm să-i jignim pe unii! La urma urmei, nu asta zicea el că propovăduieşte: libertatea de exprimare? Desigur, el se referea doar la libertatea lui de a băga pumnul în gură celor ce nu erau de acord cu el. E rău că a fost omorât pentru că nu aşa se rezolvă disensiunile politice, dar—să fim serioşi!— nu-i mare pagubă pentru omenire. În fond, e „o moarte care nu dovedeşte nimic”, ca să parafrazez titlul romanului lui Anton Holban. Cu alte cuvinte, a murit ca prostul.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp