Marine le Pen, pupila lui Putin, înțelege măreția Franței într-un mod cel puțin... antifrancez

Marine le Pen și Vladimir Putin, într-o întâlnire din 2017 (Foto: Getty Images)

Turul II al alegerilor prezidențiale din Franța o are din nou pe Marine le Pen (în cursă cu președintele în exercițiu Emanuel Macron). Doamna are anumite viziuni catalogate simplu de mulți oameni din întreaga Europă drept „radicale”: nu chiar să scoată Franța din Uniunea Europeană, dar nici să continue pe drumul integrării, cooperării și chiar federalizării, să retragă – din nou – țara din grupul de comandă al NATO (sau, de ce nu, din întreaga alianță), mai pe scurt, să transforme Franța în ceva cât mai autonom, izolat, independent de influența altor state puternice, mai ales SUA, cu scopul de a reda republicii gloria de altădată. 

Sentimentul acesta nu este ceva nou în rândul francezilor, un popor mândru, care are deja o autonomie militară puternică, independentă de echipamentele americane (inclusiv programul de arme nucleare a fost făcut pe cont propriu), iar istoria președinților francezi are și exemple precum marele Charles de Gaulle, care împărtășea aceeași valoare fundamentală a măreției Franței prin autonomia față de celelalte superputeri.

Problema cu această idee nu ține de elucubrațiile lui Marine le Pen și nici de opiniile politice pe care diferiți oameni le pot avea, ci de țara despre care vorbim: este nenatural, în opinia mea, ca Franța să fie un stat izolat. Franța = stat izolat de Occident, autonom, pe propriile picioare, e un oximoron, o antiteză, o contradicție în termeni, luați oricare din variante. Istoria, cultura, filosofia, știința, politica franceze au spart orice barieră geografică de pe această planetă prin nenumărate exemple de idei, oameni și descoperiri. Legile de pe acest bătrân continent au la bază dreptul roman, adus însă de Napoleon odată cu expansiunea imperiului său, termenii „ideologie”, „stânga”, „dreapta”, cu care toți operăm când vine vorba de politică, au apărut odată cu Revoluția Franceză, revoluție inspirată de lucrările unor intelectuali de care au ținut seamă și părinții fondatori americani. Trecând la lumea anglo-saxonă, fără Franța astăzi poate nu ar exista SUA, iar limba engleză, cea care a detronat franceza ca limbă de circulație internațională, are un substrat consistent provenit din franceză; chiar și termenii militari, surprinzător, provin într-o proporție covârșitoare din limba franceză, de la arme, la grade, la tactici (Franța e statul care a câștigat cele mai multe bătălii din istorie, poate are o legătură). Nu mai menționez că Paris, cel puțin pentru mine, a rămas capitala neoficială a culturii, că Franța e țara cu cei mai mulți turiști veniți anual, că gândirea și cultura franceză au influențat cele mai luminate minți ale secolelor trecute din statele mai puțin deprinse cu civilizația occidentală, precum România sau Rusia. Pe scurt, aproape orice idee, bună sau rea, apărută pe teritoriu francez are o tendință inexplicabilă să se extindă peste cât mai multe state și continente.

Am enumerat mai sus doar câteva aspecte remarcabile din istoria Franței, mai mult sau mai puțin știute atât de francezi, cât și de restul oamenilor, însă oricare dintre acele exemple ar trebui să reflecte un fapt: Franța e măreață tocmai prin deschiderea impresionantă pe care o are, prin influența sa, prin conectarea cu tot globul, prin modul în care cucerește lumea ideilor din nou și din nou și din nou. Franța nu poate fi izolată, nu îi stă în fire; limba, ideile, legile, invențiile franceze se află, direct sau indirect, în noi, în viața noastră, în ceea ce facem și în cum gândim. Franța imaginată de Marine le Pen este, în viziunea mea, ceva nenatural, un paradox nefericit. Am încredere în poporul francez că își va da seama de acest lucru.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp