Foto: Guliver Getty Images
Alain Delon este „homofob, rasist, misogin”, a susținut mișcarea feministă „Hollywood and Women” ȋn ȋncercarea de a-i retrage acestuia, printr-o petiție ce a adunat 20.000 de semnături ȋn cȃteva zile, premiul Palme D’Or d’honneur. Selma Hayek, cunoscută pentru implicarea ȋn mișcările ce urmăresc egalitatea de gen, și-a anulat apariția la ceremonia de deschidere a festivalului de la Cannes invocând același motiv. Actrița belgiano-olandeză Sand Van Roy, care l-a dat ȋn judecată pe Luc Besson pentru că ar fi violat-o ȋn timpul filmărilor la „Valerian și cele o mie de planete” (procesul fiind clasat din lipsă de probe), a defilat la ceremonie avȃnd pe spate tatuat mesajul „Stop violence against women” și simbolul #metoo (tot o săgeată către Delon).
Ȋntrebarea este: merita Delon să primească premiul la Cannes sau nu?
Să analizăm faptele!
Misoginia
Ȋntr-un interviu din 2013 acordat Vanity Fair, Alain Delon a fost acuzat de Alain-Fabien, fiul lui din căsătoria cu Rosalie Van Breemen, că i-ar fi rupt mamei lui opt coaste, plus nasul de două ori. Delon a numit acuzațiile „absurdități”, dar, pe de altă parte, ȋntr-o emisiune din noiembrie 2018 de pe canalul France 2, a admis că s-a comportat uneori ca un „macho” cu unele femei: „Depinde ce ȋnțelegeți prin macho, dacă a plesni o femeie ȋnseamnă a fi macho, da, atunci am fost macho, dar și eu am primit palme, chiar de la femei!”
Homofobia
Ȋn 2013, cȃnd Franța a legalizat căsătoriile ȋntre persoane de același sex și adopțiile de către cuplurile gay, Delon s-a declarat ferm ȋmpotriva adopției copiilor de către aceștia, considerȃnd-o ȋmpotriva naturii. De asemenea, a susținut că rolul bărbaților pe pămȃnt e acela de a curta o femeie, nu de a flirta cu alți tipi (deși susținea că ȋi sunt indiferente căsătoriile gay).
Interesant, ȋnsă, e că mulți leagă tinerețea sa de o ambivalență sexuală, existȃnd zvonuri că ȋntre el Luchino Visconti („Rocco și frații săi”, „Ghepardul”) ar fi existat mai mult decȃt o simplă relație profesională. De altfel, actorul austriac Helmut Berger, ultimul iubit al lui Visconti, l-a detestat toată viața pe Delon pentru relația specială pe care a avut-o cu acesta, deși recunoaște că nu a știut niciodată ce s-a ȋntâmplat cu adevărat ȋntre cei doi.
Ȋntr-un alt interviu, din anul 1969, ȋntrebat de reporterul BBC dacă e adevărat că are gusturi homosexuale, Delon a răspuns: „Și ce e greșit dacă am avut? Sau am fost? Ar trebui să mă simt vinovat de ceva? Dacă ȋmi place, o fac… Ceea ce contează este să iubești.”
Jumătate de secol mai tȃrziu, ei bine, nu mai e de aceeași părere.
De asemenea, să menționăm o carte scrisă de un anume Michael Hone și intitulată „French Homosexuality: From Henri III to Alain Delon”. E suficient titlul, cred.
Rasismul
Rasismul lui Delon e, mai degrabă, indirect, fiind legat de sprijinul pe care l-a acordat, ȋncepȃnd cu 2013, mișcării de extremă dreapta franceză, Frontul Național, cu al cărui fondator, Jean Marie Le Pen, se mȃndrește că e prieten de peste 50 de ani. Pe Le Pen ȋl numește „unul dintre puținii care vorbesc cu voce tare ce gȃndesc mulți (francezi) ȋn sinea lor și care afirmă răspicat ceea ce politicienii se abțin pentru că sunt demagogi sau găini”. Ironia face că unul din filmele proiectate pe croazetă, anul acesta, ȋn cinstea lui Delon, Monsieur Klein (1976), spune povestea unui francez confundat cu un evreu ce va sfȃrși ȋn lagărele de concentrare naziste, iar Jean Marie Le Pen a afirmat ȋn cȃteva rȃnduri despre camerele de gazare că au fost un banal „detaliu” al istoriei celui de-al Doilea Război Mondial (ultima oară, ȋn 2016, a primit pentru această afirmație o amendă de 30.000 de euro) sau că ocupația nazistă ȋn Franța nu a fost „deosebit de inumană”.
Tot Delon s-a declarat, ȋn 2015, de partea fostei ministre Nadine Morano, după ce aceasta a susținut ȋntr-o emisiune că Franța e o „țară iudeo-creștină, de rasă albă” pe care nu o dorește musulmană. Delon a spus despre Morano că „are curaj să spună așa ceva. Ȋmi scot pălăria ȋn fața ei.“
De aici provin, ȋn mare, misoginia, rasismul și homofobia lui Delon, dar motivul principal pentru care s-a iscat polemica la Cannes a fost misoginia lui, recte comportamentul agresiv cu femeile.
Ar merita nuanțat acest aspect, drept care, ȋn rȃndurile următoare, voi zăbovi asupra unui artist romȃn care, dacă ar fi să dăm crezare zvonurilor, ar fi cu femeile la fel de macho ca Delon: Ștefan Bănică Jr.
Aparent, ȋn cazul lui Bănică, mai toate fostele partenere (Andreea Marin, Cristina Țopescu, Mihaela Rădulescu) au lăsat să se ȋnțeleagă că au fost tandru somotocite de virilul trubadur. Ceea ce nu l-a ȋmpiedicat pe Bănică să susțină, an de an, concerte de Crăciun cu casa ȋnchisă, deși publicul prezent era majoritar feminin și, totalmente, ȋmpotriva violenței domestice ȋn familie.
Priviți filmulețele de pe Youtube și veți remarca cum femeile se bȃțȃie, ȋn extaz, cȃnd Bănică le susură ȋn ureche „Te iubesc, femeie”! Ar trebui să pară de neȋnțeles absența revoltei cunoscȃnd amănuntele despre violența domestică a „ȋndrăgitului artist”. Cȃnd un politician e corupt, mass-media e inundată de mesaje ce propagă ideea excluderii lui din viața politică (sau demisia din funcțiile deținute). De regulă, nu se ȋntȃmplă nimic, dar reacția e vehementă. Ȋn cazul lui Bănică Jr., dacă li s-ar cere femeilor să explice contradicția dintre susținerea luptei ȋmpotriva violenței domestice și validarea pe care o acordă, prin participarea la concerte, unui bărbat despre care se pretinde că ar fi fost violent cu femeile din viața lui, ar evidenția, probabil, latura lui artistică. Și, jenate, ar trece sub tăcere omul Bănică, care și-a smardoit Bubulinele. Ceea ce, ȋn cazul unui politician (cum ar fi Liviu Dragnea) e exact invers: pun ȋn prim-plan omul (perceput drept corupt, malefic, antipatic) și evită latura profesională (calitățile de lider și organizator ale acestuia).
Preferința pentru reflectoare diferite, ce scot la lumină trăsături opuse, din care rezultă sentimente opuse (ură față de unul și slăbiciune pentru celălălt), ȋși găsește o scuză cȃnd se valorifică efectele nocivității fiecăruia ȋn plan social, pretinzȃndu-se că nu se poate compara lipsa de scrupule a unuia care ȋmpinge o ȋntreagă țară ȋn prăpastie, cu impulsivitatea altuia care și-ar fi trosnit iubitele.
De cealaltă parte, despre Alain Delon se spune că s-ar fi culcat cu multe femei. El ȋnsuși a recunoscut (inclusiv acum, la Cannes) că ȋși datorează cariera femeilor pe care le-a ȋntȃlnit (spre exemplu, primul rol ȋntr-un film i-l datorează lui Michèle Cordoue, soția lui Yves Allegret, regizorul care l-a distribuit ȋn 1957 ȋn filmul Quand la femme s’en mêle, după ce a devenit amantul mult mai tȃnăr al acesteia). Și, totuși, pe o parte din ele le-a lovit. Numărul și numele lor nu se cunosc, dar dacă Romy Schneider, Nathalie Delon, Mireille Darc, Shirley MacLaine, Dalida, Jane Fonda, Ursula Andress, Lana Wood, Brigitte Bardot, Claudia Cardinale, Anita Ekberg, Anne Parrilaud, Anne-Margret (ca să numesc cȃteva din numele faimoase) au fost printre ele, și-au asumat violența actorului. Pentru că nu a existat un proces intentat lui Delon avȃnd la bază violența domestică.
Nu e greu să ȋnțelegem de ce. E trist şi demoralizant să ştii că persoana iubită nu îşi poate controla impulsivitatea. Nu e nici uşor să mergi la poliţie. Cu atȃt mai greu e să intentezi un proces. Totuși, nici nu se va schimba mare lucru cît timp se vor trece cu vederea, din slăbiciune, defecte la persoane care ne sunt dragi, deși, ȋn ansamblu, le dorim extirpate din comportamentul uman.
Să lovești o femeie e degradant. Să profiți de avantajul superiorității fizice, atributul freudian al forței masculine, pentru a-ți impune punctul de vedere ȋn raport cu o femeie, arată primitivism. Nu există scuză pentru așa ceva. Violența domestică e inadmisibilă. Ar trebui să fie o axiomă. Unele femei sunt blamate public ele însele că tolerează şi încurajează, prin consimţământ pasiv, o asemenea atitudine. Utilizȃnd exemplul lui Bănică Jr. – sau, la case mai mari, al lui Bobby Brown, care a bătut-o pe Whitney Houston, Ike Turner, pe Tina Turner, Chris Brown, pe Rihanna, Sean Penn, pe Madonna, Johnny Depp, pe Amber Heard etc. – sugeram că, atunci când intervine prestaţia artistică, îşi face apariţia şi disonanţa cognitivă, iar lumea, în frunte cu femeile, îşi trage un văl peste gîndurile deranjante şi se delimitează de comportamentul necorespunzător al artiștilor preferați. Mai există şi magia acestui cuvânt, „faimă”, care scoate „artistul” din arealul lucrurilor nepermise, prin asocierea statutului de vedetă a unei naturi nonconformiste, sfidătoare la adresa normelor sociale (oamenii rareori sunt şocaţi că un star rock se droghează, că un scriitor bea peste măsură, că un pictor are o personalitate turbulentă, se acceptă ca o realitate subînţeleasă aspectul infidelităţii, etc.)
Pe de altă parte, e cool să faci paradă pe covorul roşu cu tatuaje metoo. Dar şi mai cool (și politically correct, de altfel) e să refuzi să joci în orice film cu actori sau regizori despre care ştii că sunt misogini, homofobi sau rasişti (pentru că multe actriţe înregimentate în mişcări feministe, care denunţă sexismul hollywoodian, lasă principiile deoparte cînd li se oferă un rol într-un film alături de un star cunoscut pentru tipul de comportament şi remarci condamnate de ele). Altfel, demersul tău e o încercare ieftină de a atrage publicitate gratuită.
Prin urmare, e duplicitate şi/sau ipocrizie să te bucuri de munca talentului unui artist, dar să te opui ca aceasta să fie recompensată deoarece viaţa lui particulară nu se ridică la înălţimea aşteptărilor sau ale standardelor societăţii.
Personal, cred că Alain Delon merită Palme D’Or cu vârf şi îndesat. Festivalul recompensează contribuţia adusă la cea de-a şaptea artă, nu conduita morală. Deşi filmele sale au fost selecţionate, de-a lungul timpului, de şapte ori, el nu a fost niciodată recompensat la Cannes. Iar când palmaresul tău deţine filme antologice precum „Cercul roşu”, „În plin soare”, „Rocco şi fraţii săi”, „Samuraiul”, „Eclipsa”, „Melodie în subsol”, „Ghepardul”, „Domnul Klein”, „Clanul sicilienilor” etc., cînd regizori ca Tarantino, Scorsese, Jim Jarmusch sau John Woo omagiază filmele tale şi recunosc influenţa pe care ai avut-o asupra creației lor, e de-a dreptul stupid să pretinzi să i se retragă premiul pe considerentul „homofobiei, misoginiei şi rasismului”.
Nu poţi nega contribuţia lui Paulescu la inventarea insulinei sau a lui Heidegger în filozofie din cauza simpatiilor naziste. Nu poţi retrage Nobelul lui Saul Bellow pentru că întreba, ironic, cine e Tolstoi al zuluşilor şi Proust al papuaşilor. Nu îi poţi lua Oscarul lui Woody Allen pentru că s-a îndrăgostit de (şi, ulterior, căsătorit cu) fiica adoptată a lui Mia Farrow, cu care el avea, la acea vreme, o relaţie. Nu poţi contesta talentul inovator al lui David W. Griffith în unul din cele mai impresionante filme din epoca mută, „Naşterea unei naţiuni”, pentru că glorifică Ku Klux Klan şi denigrează oamenii de culoare.
Remarcile lui Delon din ultimii ani sunt deranjante pentru mulţi francezi. Dar asta e esenţa libertăţii de opinie. Consideră că doi bărbaţi nu ar trebui să adopte un copil. Bun, majoritatea crede că e greşit. Dar e alegerea lui să creadă contrariul. Promovează naţionalismul extremist al lui Le Pen. Bun, comentatorii politici denunță platforma politică a Frontului Naţional drept reacţionară şi dăunătoare deopotrivă unei Europe puternice şi unite şi unei Franțe progresiste şi liberale. Dar Frontul Naţional e legal constituit şi oricine poate adera, dacă are chef. Alain Delon e misogin. Da, a pălmuit femeile. Dar nu e mai misogin ca Ştefan Bănică Jr., Mel Gibson, Sean Penn, Steve McQuenn, Johnny Depp, Steven Seagal, Charlie Sheen, Axl Roses, James Brown, Mickey Rourke, Russel Crowe, Josh Brolin, Arnold Schwarzenegger, Nicolas Cage şamd.
Iar dacă cei care consideră că Alain Delon nu ar fi trebuit să primească premiul, se uită totuşi la filmele lui sau ale celor menţionaţi mai sus, nu sunt cu nimic diferiţi de cei care blamează actuala coaliţie de guvernare pentru corupţie şi incompetenţă, dar o votează oricum fiindcă le-a mărit salariile.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Deci cum ar fi posibil, acum când știm adevărul despre el, să închidem în continuare ochii, și să îl premiem? În text este dată o listă cuprinzătoare de actrițe care au fost abuzate de Delon, fără să-l reclame, însă se omite cu desăvârșire contextul, și anume o societate și o industrie educată să nu privească cu ochi buni drepturile femeilor. Și în prezent multe actrițe celebre povestesc despre sexismul industriei de cinema ( la 2 ani de metoo), deci nu este greu de imaginat cam câte șanse avea o actriță să fie crezută și sprijinită, dacă ar fi vrut să îi ceară socoteală unui star ca Delon.
Cu atât mai mult mi se pare impardonabil să treci tăcerea victemelor pe lista argumentelor care ar micșorează vinovăția agresorului ( iar asta se aplică și în cazul lui Bănică).
Pe final ar mai fi comparația cu scena politică, care duce în derizoriu cam toată discuția, pentru că atunci când compari două lucruri rele, nu faci decât să le relativizezi pe amândouă, să le tai din gravitate.
2. Daca a inteles bine, atunci, serpuind in spatele acestei logici, Tolstoi, care si-a abuzat psihic sotia aproape toata casnicia (poate ati citit jurnalul ei), nu ar merita niciun premiu, chiar daca “Anna Karenina” si “Razboi si pace”, right?
3. In text, autorul a mentionat o lista cuprinzatoare cu femei faimoase care au trecut prin viata lui Delon, dar tot acolo autorul specifica limpede ca nu stie daca respectivele femei au fost sau nu lovite de actor.
4. Autor fiind, nu am simțit deloc că m-ar interesa daca orice cititor al articolului ar simti sau nu ca sunt cu adevărat interesat de trauma și distrugerea pe care o aduce violența domestică în viața unei femei.
5. Autorul isi structureaza articolul dupa cum crede de cuviinta, face trimiteri la ce considera necesar si se avanta in comparatii cu ce “scene” are chef…
Discuția despre cum receptâm opera unui artist, atunci când ies la lumină fapte deloc onorabile din viața lui (cazul Michael Jackson este cel mai recent) este departe de a fi tranșată. Cei mai "duri" critici spun să ignorâm complet și artistul și arta lui, iar cei mai "iertători" spun că cel mai bine este să separăm artistul de operă și să le judecăm separat. Între aceste două direcții există însă și luări de poziții mai nuanțate, cum ar fi de exemplu cea care sugerează să ne însușim propria impresie pe care am obținut-o din contactul cu arta, (pentru că este ceva unic și personal) și să ne distanțăm de artist. În cazul artiștilor cu trecut "pătat" care sunt în viață, există această idee de a nu mai contribui cu banii personali la propragarea artei lor (un fel de boicot), tocmai în ideea de a nu le mai oferi expunere și putere. Cam pe aici ar fi și cazul cu Delon. Un premiu la Cannes nu ar fi altceva decât un semnal clar că nu contează cât de urât te-ai purtat, pentru că talentul te va salva/spăla.
2. am răspuns la punctul unu. Și da, la câți autori extraordinari există, we can skip Tolstoi.
3. "Și, totuși, pe o parte din ele le-a lovit. Numărul și numele lor nu se cunosc..." - citat la literă din textul inițial. Nu se lasă nici o urmă de îndoială că nu le-a lovit.
4. Nu e nevoie să vă pese de emoțiile cititorilor. Suntem toți adulți, și fiecare e responsabil pentru ce simte. Deci da, eu simt că nu vă pasă cu adevărat de trauma și distrugerea pe care o aduce violența domestică în viața unei femei.
5. Libertatea de exprimare este un drept câștigat cu greu și extrem de valoros. Din păcate în numele ei se comit cele mai mari manipulări media, pentru că e mai important să avem dreptate decât să fim empatici.
6. La ora când scriu prezența la vot a depășit toate recordurile și așteptările. Un semn clar că numărul celor care votează actuala coaliție "oricum fiindcă le-a mărit salariile" e tot mai mic.
7. Delon și-a primit premiul, dar nici un premiu nu îi șterge trecutul.
Daca premiul de la Cannes se acorda pt activitatea profesionala atunci da, merita sa primeasca premiul.
Daca s-ar acorda si pentru conduita morala atunci nu stiu cati ar fi meritat acel premiu.
Să vedem ce ne mai rămâne.
Mediu firesc pentru un copil este cel in care exista toleranta, deschidere spre educatie si cultura, dragoste. Acest mediu poate fi la fel de bine intr-o familie homo sau hetero.
Ai insa dreptate ca majoritatea este impotriva adoptiilor in famillile homosexuale. Majoritatea este si pentru pedeapsa cu moartea.