„Femeia puternică” Andreea Marin începe să piardă teren

Am urmărit recent un speech al lui Michelle Obama, pe care, ulterior, am intenţionat să îl distribui pe pagina mea de Facebook.

Am ales, în schimb, să scriu despre modelul femeii puternice, așa cum se vede azi pe scena publică din România. Azi, mai mult decât oricând, mi-am dat seama că asemenea femei sunt şi în România, și în Republica Moldova, chiar dacă sunt mai puţin mediatizate sau anonime, că nu trebuie să mă mai uit la alţii pentru a conştientiza că trăsăturile pe care le remarc cu plăcere la persoane din afara ţării prezintă remarcabile similitudini cu atitudini ale multor români.

Ce mă bucură îndeosebi este că din ce în ce mai multe femei românce reuşesc să îşi facă auzite vocile. Îmi dă speranţă că mare parte dintre aceste voci sunt juste şi, dincolo de precizia gândirii, claritatea exprimării şi tonul echilibrat cu care îşi fac cunoscute ideile, exprimă un curaj şi o determinare de a schimba România şi orizontul locuitorilor ei care lipseşte multora dintre noi, bărbați și femei deopotrivă. 

Șablonul „femeii de succes”, așa cum îl văd românii la televizor

Vorbesc aici despre acele femei care, fără a atârna de generozitatea şi bunăvoinţa unui bărbat, fără a se agăţa în mod obsesiv de sentimentul feminităţii lor, fără a miza pe atuul decolteului, fără a căuta să iasă în prim plan prin posturi de divă simandicoasă, fără a se bate cu pumnul în piept că reuşita lor s-a datorat în ciuda opoziţiei unei lumi misogine, s-au preocupat, acceptând evidenţa realităţii româneşti fix cum este, să îmbunăţească tarele societăţii şi să netezească asperităţile unui sistem închistat.

Şi nu e vorba de un vagon oarecare, desprins de garnitură într-o direcţie ce ar putea prefigura timpurile viitoare (deja prezente, pe alocuri) ale comportamentului autentic feminin, ci de însăşi locomotiva care, cu viteză modestă, poate, dar constantă, trage după sine un şir de vagoane bine închegat, persoanele din locomotivă fiind semne tangibile – şi, pentru cine are ochi să vadă, uşor recognoscibile – ale lansării de noi modele feminine pe orbita societăţii.

Femeia la care fac referire iese în evidenţă prin faptul că, deşi nu urmăreşte să se delimiteze, ea se află, totuşi, în opoziţie cu tipologia trâmbiţată a femeii echivalate de media cu plictisitorul-şi-enervantul prototip al „femeii puternice, independente şi de succes”, prototip care, în ciuda principiilor pentru care luptă, mai mult păgubeşte imaginea femeii decât îi scoate în evidenţă particularităţile şi unicitatea.

Femeia despre care vorbesc nu se chinuie să intre în niciun şablon, ea este, simplu, femeie şi, fără a fi mai puţin feminină şi „puternică”, dar şi fără a încerca să facă tapaj de feminitatea şi tăria caracterului, reuşeşte, prin implicarea sa – autentică, nu bazată pe indicaţii regizorale şi gestică nuanţată –, să producă în societate o trezire a oamenilor şi mentalităţilor mult mai profundă decât o mie de apariţii în reviste şi la televizor.

E suficient să o compar pe Elena Udrea cu Maia Sandu

Ele sunt reprezentative pentru cele două tipologii, căci amândouă revendică cu succes atributele femeii „puternice” şi amândouă reuşesc să capteze atenţia populaţiei. Foarte adevărat, însă una singură o face fără a recurge la excese mediatice, sclipici şi scandaluri, una singură se bucură de credibilitate şi poate emoţiona prin simplitate şi naturaleţe, una singură e purtătoarea unei speranţe în rândul electoratului destupat la cap, una singură poate avea un ascendent moral legitim asupra societăţii şi, dacă i se va oferi ocazia, va putea imprima oamenilor un impuls sănătos de acţiune.

Maia Sandu nu va căuta să fie Evita Peron, Margareth Thatcher, Madonna, Jackie Kennedy sau Cleopatra, ea va fi întotdeauna Maia Sandu şi asta va fi de ajuns să ajungă în inimile oamenilor. Fireşte, când nu poți face asta, încerci, subliminal, suberfugiul unui alter-ago. Dă bine şi aşa. La cocalari şi manelişti. Iar cinicii cunosc că votul tuturor cetăţenilor are valoare similară.

Ca o paranteză, întrucât doamna Udrea şi-a deschis o chilie creştin-ortodoxă lângă reprezentanţa Vuitton, unde se tot imortalizează cu Biblia şi nu oboseşte a recomanda smeriţilor naţiei să citească minimum un capitol pe zi din Cartea Cărţilor, poate va impersona, în numărul viitor din „Tabu”, dacă nu pe Ioana D’Arc, măcar o călugăriţă umilă cu privire feciorelnică. Personal, mi-ar plăcea să se simtă atrasă atât de mult de rol – sunt sigur că i s-ar potrivi ca o mănuşă Burberry –, încât să-şi dorească să petreacă restul vieţii într-o mănăstire.

...și femeia de succes Andreea Marin

Nu numai în plan politic sunt diferenţe vizibile între cele două categorii de femei, ci şi la nivelul formatorilor de opinie. Aici, din o sută de exemple ilustrative, va fi de ajuns a pune în balanţă tipologia vedetei TV Andreea Marin și pe cea reprezentată, de exemplu, de jurnalista Emilia Şercan.

La un nivel superficial, cele două tipuri de femei puternice lucrează pe acelaşi front: emanciparea societăţii de sub tutela unor şabloane înguste în relaţiile interpersonale, sau în relaţia individului cu instituţiile statului. Numai că aria de acţiune, instrumentele utilizate şi limbajul specific celor două categorii sunt fundamental diferite. Unele acţionează asupra formei, celelalte, asupra conţinutului. Unele zgârie suprafaţa lucrurilor cu ciripituri de vrăbiuţă şi recomandări oshoiste, celelalte cercetează substanţa lor cu analize pertinente şi complexe. Unele sunt înconjurate de „oameni frumoşi” şi trăncăne banalităţi uşor de îngurgitat, celelalte luptă cu mizeria unei societăţi putrede şi pun la dispoziţie adevăruri incomode, pe care nu oricine e dispus să le accepte. Unele pledează pentru femeia „puternică” prin ceea ce zic, celelalte, prin ceea ce fac. Unele îşi câştigă existenţa având grijă, zi de zi, să confirme certitudinile unui public dinainte convins şi să nu se abată de la ceea ce el doreşte să audă şi vadă, celelalte, înfăţişând publicului aspectele imunde ale unei lumi pervertite, cu riscul de a şi-l îndepărta. Unele sunt versiunea photoshopată şi siliconată a glamourului românesc, celelalte sunt versiunea nefardată a unor jurnaliste veritabile.

Diferenţele sunt mai numeroase, nu are rost să le înşir. Unii vor obiecta că aceste femei au personalităţi şi cariere diferite – aşa este; în viaţa particulară, ele pot fi chiar prietene, la fel cum pot fi Elena Udrea şi Maia Sandu –, dar e irelevant pentru scopul ilustrat aici. 

Ce vreau să accentuez este că, dacă, până acum, categoria „femeilor puternice” era reprezentată de doamne atent construite în funcție de un model prestabilit de așteptare a publicului,  astăzi încep să se afirme femei care nu caută în mod ostentativ publicitate şi care, totuşi, prin propria activitate, stârnesc curiozitatea şi admiraţia celor din jur.

Câteodată, printr-un accident, aceste femei apar în presă sau la televizor şi, ascultându-le, înţelegi că meritocraţia e apanajul celor modeşti, care nu-şi imaginează că munca lor ar putea constitui subiect de dezbatere şi laudă. Sunt femei cochete şi feminine, puternice şi curajoase, dar nu scot ochii nimănui că sunt mame sau femei, cu vorbe atent învățate despre sacrificii, frumuseţea care există în noi şi în jurul nostru, sau despre bucuria de a dărui.

Femeile din revistele fancy vor avea în continuare succes, dar...

Ascensiunea prototipului femeilor din revistele fancy îşi va urma inexorabil calea şi nu va duce nicicând lipsă de adepţi. Ele au fost şi vor fi cel mai mult băgate în seamă. Asemenea femei „puternice şi de succes” au fost şi vor fi premiate, au deţinut şi vor deţine funcţii importante în politică şi administraţie, au jucat şi vor juca pe scena publică autohtonă rolul de modele şi, deşi jumătate din ele merită respectivele distincţii la fel cum cei care care au distrus imaginea României şi societatea românească au meritat ordinul “Steaua României”, destui vor continua să le valideze impostura, falsitatea şi tupeul nemărginit.

Nu e vorba aici – şi nici nu a fost vreodată – despre femei vs bărbaţi, despre a vedea lumea că eşti curajos şi puternic, despre cine e mai vrednic în viaţă şi cine merită mai mult succesul. Nu.

E vorba de modele viabile. De educaţie, de implicare şi atitudine. E vorba de bun simţ şi onestitate.

E vorba de normalitate şi decenţă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp