Mica bijuterie uitată din Bretea Română, undeva în Țara Hațegului: are 300 de ani şi a fost considerată blestemată, fiindcă unica pictură păstrată pe ziduri era a unui diavol

sursa foto: fede,ro

Am ajuns în comuna Bretea Română din pură întâmplare în week-end-ul trecut. Probabil că nu am fi intrat în localitate dacă nu am fi zărit pe culmea unui deal, ascuns până la mijloc de copaci, turnul semeţ al unei biserici ce părea ridicată în secolele când locurile erau păzite de Corvineşti sau cnezii Cândea.

Hunedoara şi mai ales Ţara Haţegului au o colecţie de biserici, castele, cetăţi şi curţi nobiliare de o frumuseţe aparte, cu crestele Retezatului pe fundal, care îmi aminteşte, de multe ori, de imaginile bucolice ale manualelor din primii ani de şcoală. Deşi ajungem des în această zonă, căutând vestigii pe care nu le-am văzut în vizite anterioare sau întorcându-ne la unele dintre ele, a căror istorie se pierde în Antichitate sau Evul mediu, nu știam ca în Bretea Română să fie vreun lăcaş de cult.

La fel ca biserica din Densuş ori cea din Strei, misterioasa bisericuţă de aici se găsea în mijlocul cimitirului. Numai că, spre deosebire de acestea două, starea sa este jalnică. În afară de turnul semeţ, cu acoperiş pe care încă rezistă tabla pusă în urmă cu câteva decenii, nava bisericii are acoperişul prăbuşit, iar tencuiala sa căzută lăsa la vedere cărămizile mâncate de secole. Înconjurată de morminte vechi, pare ea însăşi crucea unui trecut uitat.

Am făcut câteva fotografii şi am plecat trist ca întotdeauna când întâlnesc vestigii lăsate în plata Domnului. De fapt, acest sentiment mă încearcă doar prin ţara noastră, niciodată în Italia, de exemplu. În ciuda faptului că există mii de castele, mânăstiri și palate în Peninsulă, sunt sigur că acea biserică modestă, dacă se găsea prin Italia, chiar şi în cea mai săracă dintre regiuni, nu ar fi fost lăsată să sufere pe culmea dealului.

Odată ajuns la restaurantul din Haţeg, unde oprisem pentru prânz, am căutat pe google câteva date despre acea mică bijuterie uitată din Bretea. Am aflat imediat că are trei sute de ani şi că nişte jurnalişti locali o socoteau blestemată fiindcă unica pictură păstrată pe zidurile sale era a unui diavol. Fiindcă este atât de „tânără” şi România are monumente istorice cu duiumul, nu era inclusă pe această listă. Sunt ironic, evident.

sursa foto: fede.ro

Totuşi, arhitectura şi materialele din care era construit turnul bisericii nu păreau defel de secol XVIII, doar nava distrusă putea avea numai trei secole. Trebuia să fie cu vreo două-trei sute de ani mai vechi, probabil contemporan cu Iancu de Hunedoara. I-am trimis fotografiile făcute unui prieten arheolog şi, până să terminăm masa, am primit confirmarea vechimii sale. La o asemenea etate ar fi meritat o soartă mai bună, un loc pe lista monumentelor istorice şi fonduri pentru refacere.

Chiar dacă eram revoltat de acel dezinteres al localnicilor, ca şi al autorităţilor locale ori judeţene care ar fi trebuit să îşi dea seama mai bine decât mine de valoarea istorică a bisericii, nu aş fi scris niciodată acest articol dacă, de pe site-ul Primăriei, nu aş fi aflat povestea cu adevărat dramatică a locului.

Bisericuţa aceea fusese deschisă pentru enoriaşi până în anii ’80. Fiindcă etnicii maghiari din localitate au părăsit zona rând pe rând, iar biserica lor, mai mare, fusese abandonată, credincioşii ortodocşi au cumpărat-o pe aceasta, au refăcut-o şi au sfinţit-o în 1981. Iar bătrâna şi micuţa biserică românească de pe culmea dealului, care ascultase rugăciunile şi văzuse dramele a zeci de generaţii de localnici, a fost abandonată. Aşa că Primăria se laudă astăzi pe site-ul ei cu o biserică mare şi frumoasă, construită de credincioşii altei confesiuni. Mai trist decât dezinteresul actualilor locuitori este amnezia acestora: oare poveștile locului care ar trebui să vorbească despre cei care construiseră turnul acela, care avea poate, iniţial, destinaţie de apărare, poate era parte a unei biserici medievale, chiar au fost date complet uitării? Poate o comunitate să îşi uite complet trecutul sau acesta să nu mai valoreze nimic pentru oamenii săi? 

Cu o săptămână înainte de a ajunge întâmplător la Bretea Română, am bătut drumurile din Emilia-Romagna. Fiecare vestigiu rămas de la strămoşi, indiferent cât de insignifiant, era restaurat şi pus în valoare de construcţiile noi din jurul său. Localnicii sunt mereu orgolioşi, mândri de trecutul lor şi bucuroşi să îl împărtăşească cu turiştii. Am descoperit un site cu toate castelele regiunii care spunea istoria fiecăruia, indica locaţia exactă, programul de vizitare şi chiar distanţa la care se găsea parcarea de intrarea în fiecare castel. Îmi pot doar imagina cum ar arăta acea biserică modestă din Bretea dacă ar fi aparţinut unei comunităţi italiene.

Până când vom învăţa că vorbele fără fapte şi orgoliile naţionale fără dovezi materiale nu valorează nimic, vestigiile se vor prăbuși cu totul. Iar pentru neputinţa noastră vom găsi mereu scuza vreunui blestem, a poziţiei geografice, răutatea duşmanilor, ghinionul istoric şi vom refuza să vedem dezinteresul, lenea, dezorganizarea şi plăcerea de a ne plânge de milă.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp