Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Salento: istoria zbuciumată a Europei, concentrată în „tocul cizmei”. Ce ne deosebeşte şi ce ne apropie de sudul Italiei

Salento

Foto: Realy Easy Star / Toni Spagone / Alamy / Alamy / Profimedia

După dispariția Imperiului Roman, sudul Italiei a fost bântuit de barbari, bizantini, arabi, spanioli, pirați de toate națiile. Cu alte cuvinte, şi noi, şi locuitorii din sudul Peninsulei Italice am fost „la răscruce de vânturi". Diferenţele dintre noi şi ei sunt, în schimb, multe. Ar fi prea simplu să spunem doar că ei nu au dat bir cu fugiţii în munţi sau în sudul Dunării (istoricii noştri încă nu s-au pus de acord ce s-a întâmplat cu populaţia din fosta Dacie în mileniul în care am lipsit din istorie), ci s-au organizat şi au înconjurat cu ziduri orașele situate pe vreo colină. Iar majoritatea celor care lucrau pământul se adunau în locuințe fortificate ale nobililor atunci când năvălitorii acostau pe ţărmurile de aici.

Adevărul este că Salento, partea din sudul Italiei ce reprezintă tocul cizmei, a fost atât binecuvântată, cât şi blestemată, ambele ca urmare a poziţiei sale geografice. Unii ar spune că, iarăşi, ne asemănăm. Însă nu cred că e totuna să fii o fâşie de litoral scăldat de două mări, Adriatică şi Ionică, să te aflii la intersecţia rutelor comerciale din Mediterana şi să fi fost parte a capodoperei militare şi administrative a Antichităţii Lumii Vechi, Imperiul Roman, cu un ţinut extins, tăiat de Munţii Carpaţi, din care civilizaţia Romei a stăpânit doar o parte pentru un secol şi jumătate, un pic mai mult Dobrogea, cu o vreme aspră şi înconjurat de naţii pe care Roma le numea barbare.

Dacă la noi, la sfârşit de octombrie, vânturile suflă rece, cum se plângea acum două milenii poetul Ovidiu, exilat la Tomis şi, mai recent, domnitorul Moldovei în arhi-învăţata poezie “Muma lui Ştefan cel Mare”, în sudul Italiei vremea este superbă. Aşa că am luat cu ai mei avionul de Bari, de unde am închiriat o Skoda Octavia, încăpătoare pentru patru adulţi şi un copil, dar leneşă, cu care ne-am plimbat cinci zile prin istoria încremenită în timp orăşelelor de aici.

Am stat în două maserii, Zanzara şi Borgo Santuri, şi nu cred să existe locuri de cazare mai frumoase în Europa rurală decât aceste masserii. Iar preţurile? O lună mai târziu am fost două zile la o noi, la munte, pe Semenic, la o pensiune de trei margarete, construită din materiale ieftine, şi ne-a costat mult mai mult. Să înţelegeţi că nu exagerez deloc, la sfârşit de martie o noapte de cazare cu mic dejun pentru două persoane costă la Zanzara 70 de euro.

Masseriile erau mici aşezări agricole ale nobilimii rurale. Proprietarul pământurilor locuia în clădirea principală, de unde putea să vadă până departe apropierea vreunor nelegiuiţi și să își organizeze oamenii pentru apărare. Lucrătorii și familiile lor stăteau la parter sau în clădirile învecinate. Dar, atunci când năvăleau tâlharii, turcii sau piraţii, luptau cot la cot fiindcă fiecare avea de apărat propria viaţă, pe lângă cele “ale lumii acesteia”, mai multe sau mai puţine, după cum avusese norocul fiecare.

Când rostul lor economic a dispărut, unele au continuat să fie utilizate ca locuinţe de vară ale bogaţilor Italiei sau ale familiilor înstărite din regiune. Italienii au avut întotdeauna o pasiune pentru tradiţia lor şi istoria locurilor, aşa că multe dintre ele au fost refăcute. Mai recent, când turismul a explodat în regiunea Mediteranei, au fost transformate în atracţii turistice.

Ambele masserii fuseseră ridicate înainte de anul 1500. Prima la care am stat, Zanzara, se găsea la câţiva kilometri de Porto Cesareo şi la câteva minute de plajele Mării Ionice. Îmi amintea de o hacienda din filmele western, era mai rustică decât următoarea destinaţie, Borgo Santuri, cu o curte în care se pătrundea pe sub o poartă care, în trecut, se închidea în fiecare seară pentru a-i proteja pe cei dinăuntrul său. Avea un restaurant excelent, plin în fiecare seară: fiindcă avea puţine camere, trebuie că veneau şi italienii din împrejurimi să se delecteze cu o cină gustoasă şi un pahar de vin din podgoriile locului. “Familia care a construit-o a fost normandă”, mi-a spus doamna care ne-a înmânat cheile camerelor surprinzătoare, care îmbinau construcţia spartană, din piatră, cu dotări moderne. A fost suficient să îmi stârnească interesul pentru a descoperi istoria acestor locuri fiindcă, în urmă cu doi ani, iertată-mi fie ignoranţa, nu ştiam că normanzii ajunseseră din nordul Franţei ori sudul Angliei până în tocul cizmei italiene.

Nu cred că poate fi un loc mai plăcut unde să îţi iei micul dejun decât acea terasă mângâiată de soarele blând al toamnei. Flori de hârtie imense, atât de răspândite în lumea Mediteranei, măslini tineri, câţiva palmieri şi sumedenie de flori colorate, toate împodobeau curtea închisă de albe, în mijlocul căreia se găsea o piscină care strălucea la fel de albastru ca şi cerul. Deşi erau numai şase mese în exterior, auzeam patru limbi: franceză, italiană, engleză şi, evident, română. Dacă vom reuşi să punem pe butuci această construcţie politică extraordinară, dar, mai nou, contestată, care este Uniunea Europeană, acele două dimineţi în care o familie banală de români care, în urmă cu treizeci de ani putea să ajungă cel mult pentru o săptămână la Neptun într-un hotel al sindicatului, s-a bucurat pe deplin de frumuseţea, istoria şi bucătăria italiană, alături de turişti veniţi din ţările bogate ale continentului, vor fi dovada că nimic nu este imuabil în istorie decât manipularea şi prostia.

Cealaltă masserie la care am ajuns, Borgo Santuri, de lângă Ostuni, fusese renovată pentru prima dată la 1882 şi, în urmă cu câţiva ani, refăcută iarăşi pentru a fi transformată în pensiune agroturistică. Unul dintre pereţi era acoperit de lespezi mari de piatră: gazdele ne-au explicat că era podeaua iniţială, aceea de pe când la noi îşi dădea obştescul sfârşit Ştefan cel Mare. Era în stare bună, chiar dacă nu mai putea fi lăsată în sala de mese a unui restaurant modern, şi era păcat să o distrugă. Una dintre doamnele familiei care se ocupa de pensiune spunea că terminase Belle Arte şi că, personal, nu putea să vadă oameni care aruncă istoria la gunoi. Aşa că, împreună cu arhitectul, găsise soluţia de a o încastra într-unul dintre pereţii restaurantului pentru a fi admirată de turiştii care ajungeau aici. Până la urmă, era şi dovada încă vie a cum arătase locul la începuturile sale.

Când a văzut că suntem interesaţi de poveştile locurilor, ne-a deschis capela masseriei, după ce ne-a avertizat că nu era în circuitul turistic. Aceasta era mai tânără cu vreun secol. Şi-a cerut în două ori scuze fiindcă nu era restaurată. Ne spuse că nu mai aveau fonduri şi pentru refacerea ei fiindcă tehnica şi materialele de atunci costă foarte mult în ziua de astăzi. Iar italienii respectă nu doar tradiţia, ci şi construcţiile făcute a la regola dell’arte, nu îşi bat joc de construcţiile de altădată, folosind materiale moderne, care le distrug şi le strică farmecul vechi.

Intrarea în bisericuţa în care se adunau toate cele nouă-zece familii care locuiau în micul complex agricol în urmă cu câteva sute de ani era de o frumuseţe aparte. Ziduri de piatră caramel-cenuşii încadrate de leandrii cu flori roşii şi portocali pitici plini de fructe creau un spaţiu magic, de o frumuseţe rustică şi fascinantă. Interiorul capelei era simplu, fără decoraţiunile pompoase ale bisericilor din oraşele italiene, şi mi-a amintit de bisericuţa din mijlocul cimitirului din Densuş. Poate fiindcă şi ea, în forma iniţială, fusese ridicată de un arhitect roman.

Deşi nu îmi plac în mod deosebit piscinele, când stai pe un şezlong având în faţa ochilor o superbă villa italiană şi de jur-împrejur livezi de măslini tăiate de mici ziduri de piatră care delimitează proprietăţile, am stat minute bune minunându-mă de atâta frumuseţe şi bun-gust.

Mă fascinează plajele în anotimpul rece. Când la noi e frig, ceaţă şi covoare de frunze pe jos, să te plimbi numai în tricou pe nisipul călduţ, printre palmieri şi puţini localnici mi se pare că evadez cu adevărat dintr-o lume care se închide în sine pentru câteva luni, într-o poveste fabuloasă a Şeherezadei. Aici, pe plaja pustie din Porto Cesareo de la sfârşit de octombrie şi pe plaja unui mijloc de decembrie cald, printre palmieri şi localnici bine-dispuşi, de la marginea Valenciei, am văzut cele mai frumoase apusuri. Chiar dacă nu reuşesc niciodată să stau locului mai mult de câteva minute, în aceste două înserări am fost sigur că raiul nu poate fi decât unul dintre ele, acea jumătate de oră multiplicată la infinit, până la sfârşitul universului.

Ambele masserii erau populate de pisici blânde care de-abia aşteptau să te aşezi pe un scaun pentru a ţi se cuibări în poală. Într-o dimineaţă, la Zanzara, când nu am luat micul dejun, am uitat uşa camerei întredeschisă şi ne-am trezit cu o trupă de pisicuţe cuibărite în pat.

De fapt, în toată Mediterana (da, ştiu, am scris deja, Salento este o peninsulă între Adriatica şi Marea Ionică), nu am întâlnit oameni care să alunge pisicile, nimeni care să le lovească. Am văzut tunisieni săraci care îşi împărţeau salamul de un roz îndoielnic cu familii de pisici care se aciuiaseră pe lângă magazinele lor modeste. În Turcia, felinele au împrumutat ceva din trufia sultanilor şi se trântesc pe câte un scaun în restaurantele hotelurilor de cinci stele fără ca nimeni să nu le uşuiască. E suficient să le chemi la tine: blânde şi încrezătoare, primesc imediat o mângâiere şi nu se supără nici pentru o bucată de mezel. Niciunde nu am întâlnit felinele speriate de la noi.

Până nu am ajuns aici, în tocul cizmei, în Salento, mă gândeam că nimic nu poate fi mai surprinzător decât o zi în care să te laşi sedus de orăşelele Toscanei şi de drumurile care şerpuiesc pe colinele dintre ele. Chiar dacă localităţile, masseriile, cetăţile sau livezile de măslini nu au aceeaşi perfecţiune ca cele de aici, sudul acesta al Italiei are un farmec arcadian, o frumuseţe care te cutremură şi te face să regreţi fiecare zi în care nu te bucuri de ea. 

Foto: Manuel Romano/NurPhoto / Shutterstock Editorial / Profimedia

Cu excepţia, din păcate, a celor care trăiesc aici şi pentru care locurile de muncă nu sunt atât de bine plătite precum în nord, fiindcă industria confecţiilor şi a încălţămintei care a adus dezvoltarea regiunii după al doilea război mondial, a devenit prea costisitoare în Europa şi şi-a mutat fabricile în ţări mai ieftine. România a fost una dintre ele.

Aceste rânduri nu se vor un jurnal de călătorie şi nici un articol cu ponturi turistice. Aşa că voi termina prezentarea atracţiilor văzute cu Ostuni. Cu trei ani înainte, stătusem aici câteva zile fiindcă zborurile Timişoara – Bari erau ieftine şi, la început de decembrie, când noi îl sărbătorim pe Sfântul Andrei şi 1 Decembrie, adică avem câteva zile libere, aici era cald. Găsisem pe booking un hotel superb la un preţ absolut decent pentru stelele şi frumuseţea sa tocmai în faţa oraşului vechi. O clădire albă, ascunsă printre ziduri vechi şi palmieri înalţi. Însă, când am urcat pe terasa hotelului, pustie la acel început de iarnă – de fapt, cred că în întreg hotelul, care avea vreo treizeci de camere, eram zece turişti – deasupra Città Bianca, cum i se spune vechiului Ostuni, superb luminată, cu zidurile de lapte care luptau cu întunericul nopţii, se lăfăia cea mai mare şi rotundă lună. Era să scriu că o asemenea imagine numai în jurul Mediteranei poţi vedea, însă mi-am amintit de o toamnă rece în care m-am plimbat prin Târgu Mureş şi, dintre clădirile centrului istoric, urcând o străduţă banală, mi s-a arătat pe neaşteptate, cetatea proaspăt renovată, luminată, la fel de romantic, de o lună plină şi îngheţată.

A doua zi am luat micul dejun într-un restaurant de la demisolul hotelului. La fel de frumos ca şi cele două masserii de care am povestit, m-a surprins că fiecare masă era aşezată într-un separeu. Înainte de a pleca să vizităm locurile, la recepţie am găsit un italian mic de statură şi volubil, ca mai toţi cei din sud. L-am întrebat de istoria hotelului şi de acea aroganţă a restaurantului în care fiecare masă îşi avea mica sa încăpere de piatră. Localnicul a zâmbit cu toţi dinţii, aşa cum e moda în Peninsulă, şi mi-a explicat doct că, pe la 1450, actualul hotel era un han de poştă. Regina Isabella a Castiliei, care stăpânise coasta sudică a Italiei, se îngrijise de comunicaţii, aşa că înfiinţase mai multe hanuri unde poştalioanele să aibă cai de schimb, iar aici, în faţa cetăţii Ostuni, se găsea unul dintre ele. Pe locul actualului restaurant se găseau grajdurile bine întreţinute, unde fiecare bidiviu avea boxa proprie, construită din piatră. Când edificiul medieval se transformase în hotel, arhitectul refăcuse întregul demisol şi plasase câte o masă în fostele boxe ale cailor de poştă. O reinterpretare elegantă a unui vechi grajd.

Am început acest periplu mediteranean cu Italia din motive pur subiective. Evident, aş putea motiva cu ceea ce a însemnat Roma pentru întreaga Europă antică, dar, când vine vorba de influenţă religioasă, harta s-ar înclina brusc şi complet înspre malurile estice ale mării. Să nu uităm nici de Grecia Magna, care a precedat Imperiul Roman, nici Egiptul Faraonilor. Am putea discuta ori scrie zeci de pagini cu argumente într-un concurs al celor mai importante locuri de pe ţărmurile a ceea ce romanii numeau “Mare nostrum”. Dar, cred că decizia de a începe cu un spaţiu sau altul va fi, până la urmă, una strâns legată de afinităţile culturale sau obişnuinţele celui care scrie ori se apucă de topuri fără sens. Şi, da, vor fi mizantropi care îmi vor reproşa că unele din locurile acestea nu sunt scăldate de Mediterana, ci de alte mări.

Cred că nu vom putea înţelege ce se întâmplă în Europa fără să-i cunoaştem puţin istoria. Acesta este unul dintre motivele pentru care am pornit itinerariul acesta cultural-turistic din Italia. Dar nu istoria aceea cu regi şi împăraţi, nici măcar acea a instituţiilor, ci o istorie vie, a oamenilor, speranţelor şi voinţei acestora, a caselor regale şi progeniturilor lor de multe ori afectate de diverse maladii mentale, care au făcut războaiele, au ucis oameni, dar au transformat continentul acesta micuţ, parcă o anexă a imensei Asii, în spaţiul care a dominat întregul mapamond.

În urmă cu 2800 de ani, oraşele-state greceşti au început expansiunea lor maritimă. De la coloniile Miletului de pe litoralul nostru (Histria ori Tomis) şi până la Marsilia de azi, colonizării greceşti nu i-a scăpat nici sudul Italiei ori Sicilia. Teatrul din Taormina, atât de admirat şi fotografiat de turişti, nu este roman, ci grecesc. Siracusa, cu fabuloasa Ortigia, a fost, la început, doar un oraş fondat de negustorii din Corint. Din păcate, coloniile din Salento nu erau atât de cuoscute precum cele din Sicilia şi urmele materiale ale trecerii grecilor pe aici sunt aproape inexistente astăzi. Regiunea a înflorit începând cu stăpânirea Romei.

Mediterana nu desparte Europa de Africa şi nici măcar de Asia. Adevărata graniţă naturală dintre bătrânul nostru continent şi Africa este Sahara. Fâşia litorală din nordul Africii aparţine, măcar în parte, istoriei Europei, chiar dacă o revendică şi lumea islamică. Dar acesta este un subiect pe care îl vom dezabte cu altă ocazie. Ceea ce ne interesează pentru Salento este această succesiune a stăpânirilor diverse care şi-au pus amprenta asupra acestor locuri şi frumuseţii lor de acum.

Căderea Imperiului Roman sub invaziile barbare a transformat complet Peninsula Italică şi i-a determinat evoluţia în Evul mediu şi Renaştere. Focarul de cultură, civilizaţie şi tehnologie reprezentat de oraşele fostului imperiu nu au dispărut, ci, pe măsură ce puterea populaţiilor războinice venite din Europa mai friguroasă a slăbit, centrele urbane şi-au reluat dezvoltarea şi au reînceput să influenţeze nu doar bazinul Mediteranean, ci întreaga Europă. Am vorbit deja despre Republica Veneţiană de 1.000 de ani şi influenţa sa în insule şi estul asiatic. Nu trebuie să uităm nici Genova, ai cărei neguţători au ajuns până în Crimeea. Cetatea Albă, pentru care Ştefan cel Mare se luptase şi care alimenta visteria Moldovei cu sume importante înainte de a fi pierdută pentru totdeauna în favoara turcilor, era o fostă colonie genoveză, Moncastro. Să nu uităm nici Florenţa, de unde a pornit Renaşterea care a pus capăt Evului mediu, căruia unii îi mai spun şi “întunecat”.

Toate acestea şi multe altele (Milano, Mediolanumul roman, Neapole) s-au dezvoltat independent şi, de multe ori, s-au confruntat. Aşa că puternicele imperii europene au cucerit unele părţi ale ceea ce astăzi numim Republica Italiană. A fost nevoie ca Napoleon să treacă Alpii şi să-i înfrângă pe habsburgi pentru ca valorile Revoluţiei Franceze să găsească o puternică rezonanţă în inimile înfierbântate ale peninsularilor. A urmat revoluţia din 1848, când italienii au încercat să îşi reunifice ţara. Au fost înfrânţi de habsburgii retrograzi, însă nu s-au lăsat păgubaşi. Datorită lui Camillo Benso, Conte de Cavour, un politician iscusit, şi lui Napoleon al III-lea, căruia şi noi îi datorăm Unirea de la 1859, Piemontul a reuşit să învingă, cu ajutor francez, armatele habsburgice şi să elibereze o parte a nordului bogat.

Însă sudul nu a urmat aceeaşi traiectorie. În afară de Napoli ori Sicilia nu s-au constituit republici independente. Dar şi acestea erau conduse de dinastii europene care nu aveau legătură cu locuitorii acestor meleaguri. Coasta a trecut de la un stăpân la altul. E fascinant cum diverse regate şi imperii s-au succedat în dominaţia acestor pământuri fertile, aflate pe rutele comerciale. După dispariţia Imperiului Roman şi cucerirea lor de către goţi, Iustinian, împăratul Constantinopolului începe un război pentru recucerirea lor, aşa că bizantinii stăpânesc o perioadă aceste coaste însorite. Doar că, peste ei, năvălesc longobarzii, triburi germanice care cuceresc nordul Peninsulei şi ajung până aici. Otranto, devenit cel mai important port al regiunii, cade în stăpânirea lor.

Numai că, în deşertul Arabiei, lângă Mecca, prin anul 610, Mahomed începe să aibă primele viziuni profetice. Câţiva ani mai târziu, în 628, împăratul bizantin Heraclius, venit în pelerinaj la Ierusalim, primeşte o scrisoare scrisă în arabă, prin care acesta îi cere să îl accepte ca profet şi să se lepede de credinţa în Iisus. Harith, unul din regii clientelari ai Constantinopolului din regiune, îî cere monarhului să pornească împotriva impertinentului arab. Insolenţa lui Mahomed îi provoacă lui Heraclius hohote de râs fiindcă pe atunci orice lider local care se respecta scria în greacă, latină sau, cel puţin, în armaică şi, evident, nimeni sănătos la minte nu s-ar fi gândit să îi ceră asemenea enormităţi basileului. Aşa că misiunea de pedepsire cerută nu a fost aprobată.

Câteva decenii mai târziu, urmaşii lui Mahomed vor cuceri Ţara Sfântă, mare parte din Asia Mică, nordul Africii şi o parte bună din Spania, devenind principala ameninţare pentru Constantinopol. Sarazinii ajung şi în Salento, unde distrug mai multe oraşe, printre care şi fosta colonie a Spartei, Taranto. Însă vor fi alungaţi de către bizantini şi două secole regiunea va înflori graţie acestora şi comunităţilor de evrei care se vor stabili în oraşele de la mare, dezvoltând comerţul.

În nordul Franţei, prin secolul IX, vikingii primiseră dreptul de a se aşeza în jurul oraşului Rouen. Aici s-au convertit la catolicism şi au devenit… normanzi. Luptători de temut, aceştia au ajuns până în sudul Italiei şi, cumva surprinzător, au pus bazele unui regat prosper. Sub regele Tancredi d’Altavilla, Lecce şi Otranto îşi regăsesc strălucirea. Masseria Zanzara, cum spuneam, a fost ridicată de o familie normandă.

Cei cunoscuţi de autorii romani drept suebi, un trib germanic din jurul Mării Baltice, s-au stabilit în jurul Rinului, unde au fondat Ducatul de Şvabia. Pe la 1200 ajung să stăpânească Salento. Cam tot pe atunci când saşii se stabileau în Transilvania.

Regii angevini ai Neapolelui şi Siciliei vor domni şi asupra Salento. Este perioada în care această dinastie franceză, în urma unor căsătorii cu membrii ai altor familii domnitoare din Europa, ajung să conducă şi Regatul Maghiar, după moartea ultimului rege arpadian. În 1300, Carol Robert de Anjou, de numai doisprezece ani, era trimis în Croaţia pentru a revendica tronul Ungariei. Câţiva ani mai târziu devine rege şi preferă să îşi stabilească capitala în cetatea nou construită a Timişoarei în dauna Budei.

Numai că nobilii de sorginte normando-suebă nu acceptau dominaţia angevinilor şi au cerut ajutorul Aragonezilor. Vă povesteam deja că hotelul luxos din Ostuni fusese un han de poştă din perioada Isabellei de Castilia. Colonii veneţiene şi genoveze apar şi aici, inclusive în Lecce. O plimbare în acest oraş extraordinar merită făcută în orice anotimp. Unii îi spun oraşului “Florenţa sudului”, un supranume ce nu mi se pare deloc potrivit: chiar dacă istoria Florenţei este mult mai cunoscută şi a jucat un rol important în perioada medieval europeană, pieţele, fortificaţiile, catedralele şi străduţele baroc fac din Lecce un spaţiu mai atrăgător decât trufaşul oraş toscan. Evident, aprecieri subiective, fiindcă frumuseţea se află în ochii privitorului şi în felul în care s-au format gusturile sale. Aşa că nu mă acuzaţi dacă Florenţa v-a fascinat: să acceptăm că vedem în mod diferit “frumuseţea”. Şi, musai, fugiţi şi până la Lecce şi admiraţi Piazza Sant’Oronzo.

În 1480, cât se afla sub dominaţie aragoneză, Otranto este cucerit de Ahmed Paşa. Comandantul turc le cere localnicilor să treacă la islam. 813 dintre ei refuză şi sunt ucişi. Aceştia vor fi cunoscuţi drept Martirii din Otranto şi vor fi canonizaţi de Papa Francisc în 2013.

În anul în care turcii îi măcelăreau pe creştinii din Otranto, Ştefan cel Mare, ajutat de voievodul Transilvaniei, Ştefan Bathory, trecea iarăşi prin foc şi sabie Ţara Românească şi îl îndepărta de la conducere pe Vlad cel Tânăr Ţepeluş. Confruntările dintre domnul moldovean şi domnitorii celuilalt stat locuit de români erau la ordinea zilei: ceea ce le făcuseră turcii creştinilor din Otranto le făcuse şi “Sfântul” nostru locuitorilor din Brăila şi Târgul de Floci cu un deceniu în urmă, când confruntările dintre moldoveni şi munteni atinseseră climaxul. Bineînţeles, crimele lui Ştefan nu aveau vreun motiv religios, ci, în buna tradiţie a conducătorilor medievali, uciderea populaţiei era o modalitate de a-I înspăimânta pe adversari.

În vreme ce noi ne luptam între noi, aragonezii s-au pus să construiască turnuri fortificate pe malurile mării pentru a zări de departe şi a putea să reziste atacurilor flotei turceşti. Unul dintre acestea încă poate fi văzut, impunător, în Porto Cesareo.

Porto Cesareo /Foto: Angelo Chiariello / Alamy / Alamy / Profimedia

O perioadă înfloritoare pentru Salento este domnia lui Carol Quintul. Acesta a fost nepotul Isabellei de Castilia, însă, datorită genealogiei paterne, este cunoscut drept Carol de Habsburg. De altfel, era succesorul a patru case regale europene, aşa că a ajuns să conducă Sfântul Imperiu Roman, Aragonul, Castilia, Regatul Neapolelui, Sicilia şi Ţările de Jos. Familia spaniolă a Habsburgilor va fi considerată ramura inferioară a familiei.

Ultima dinastie străină care va stăpâni Salento vor fi Burbonii. În 1860 începea Expediţia celor O Mie, condusă de Giuseppe Garibaldi, care avea drept scop îndepărtarea lui Francesco al II-lea, regele Celor Două Sicilii, şi alipirea tuturor teritoriilor italiene Regatului Italiei lui Vittorio Emanuele al II-lea. Venise vremea statelor naţionale şi sfârşitul dominaţiei caselor regale asupra Europei. Revoluţia industrială îmbogăţise locuitorii întreprinzători ai oraşelor şi vechea orânduire, cu monarhi de sânge albastru şi supuşi docili, apusese. Europa se reinventase şi luminile Revoluţiei Franceze îşi produseseră efectul pe deplin.

După atâtea milenii de conflicte, continentul nostru cunoaşte un scurt, foarte scurt, la scară istorică, intermezzo de linişte. Unii spun că pacea şi dolce far niente dau naştere unor generaţii slabe, care fac civilizaţia să se prăbuşească. Dacă am îmbrăţişa această opinie, conflictele trebuie să fi creat oameni puternici şi înţelepţi. Totuşi, ele au continuat la nesfârşit, mileniu după mileniu.

E greu să ne trăim viaţa, cu bune şi cu rele, cu decizii înţelepte, dar şi cu dorinţe arzătoare, şi să ne vedem ca fiinţe istorice, judecând înţelept la scară istorică. Putem doar să ne bucurăm de fiecare zi, aşa cum fac mulţi locuitori ai Peninsulei şi cum au făcut dintotdeauna, şi să sperăm că vom putea să ne bucurăm de un mic dejun într-o masserie din Salento, ori de un asfinţit pe ţărmurile Mediteranei cât mai mult timp de acum încolo, cât mai mulţi dintre noi.

Fragment din cartea Mediterana: democraţie, aventură, artă, jihad, în curs de pregătire la Editura Lebăda Neagră.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • IraM check icon
    Super, il salvez sa il citesc pe indelete !
    • Like 0


Îți recomandăm

Centrul Pompidou

Francezii anunță, sub patronajul președintelui Emmanuel Macron, deschiderea pe 27 martie a celei mai mari expoziții Brâncuși de până acum, iar un vin românesc a fost ales drept vinul oficial al evenimentului inaugural: Jidvei. (Profimedia Images)

Citește mai mult

Familia Mirică

„Eu, soția, mama și tata. Mai nou, sora și cumnatul care au renunțat să lucreze într-o firmă mare de asigurări ca să ne ajute cu munca pământului. Au fugit din București și au venit la fermă, pentru că afacerea are nevoie de forțe proaspete. Și cei 45 de angajați ai noștri, pe care-i considerăm parte din familie”. Aceasta este aritmetica unei afaceri de familie care poate fi sursă de inspirație pentru toți tinerii care înțeleg cât de mult a crescut valoarea pământului în lumea în care trăim.

Citește mai mult

Dan Byron

Într-un dialog deschis, așa cum sunt și majoritatea pieselor scrise de el, Daniel Radu, cunoscut mai degrabă ca Dan Byron, a vorbit recent la podcastul „În oraș cu Florin Negruțiu” despre copilăria sa, cântatul pe străzi la vârsta de 16 ani, amintirile mai puțin plăcute de la Liceul Militar de Muzică, dar și despre muzica sa și publicul ei întinerit. (Foto: Cristi Șuțu)

Citește mai mult