Mitică și miticismul de ieri și de azi

Foto - Înquam Photos

Dacă ne-am angaja în orice fel de competiție cu ceea ce avem noi mai emblematic, mai specific și mai caracterologic din punct de vedere etnic, acestea ar fi Mitică și miticismul. O definiție completă și expresivă a lui Mitică și a miticismului a făcut-o în anii din urmă, în mod inteligent, dar și viclean, regretatul academician Eugen Simion, într-o lecție inaugurală rostită cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. Acest discurs inaugural a fost ținut în plină campanie electorală prezidențială în care a candidat Klaus Iohannis, iar academicianul și profesorul voia să contrapună sasului, promițător atunci, dar mai ales ardeleanului, pe Mitică „al nostru”. După ce și-a conturat într-o acoladă originile familiale ardelenești,  Eugen Simion a desfășurat un evantai descriptiv și caracterologic al lui Mitică, menționând că acest tip specific românesc nu este suficient de riguros în ceea ce face, poate fi manevrabil, este foarte relaxat în relațiile sociale și de serviciu, este mai puțin serios, este guraliv, adică mai aplecat spre vorbe decât spre fapte, este mai tranzacționist, te poți înțelege în orice situație cu el, te poți belferi cu Mitică, mai pe scurt, Mitică este ... „unu’ de-al nostru”. 

Prelegerea maestrului a avut, așadar, o țintă precisă, academicianul aflându-se într-o defensivă rafinată în fața seriozității ardelenești, într-o evidentă relativizare a unei anumite ordini, seriozități și reguli extra-dâmbovițene. În plan secundar, a fost o luare în derâdere a unui alt tip etnic românesc, cel predispus spre ordine și seriozitate. Tipologia miticismului s-a definitivat nu atât pe vremea lui Caragiale, cât mai ales în perioada interbelică, când Mitică a atins un nivel maxim și s-a instituționalizat în viața publică românească. Mitică a fost cel care a arendat embaticar administrația românească din Ardeal, Banat, Basarabia și Bucovina, el fiind reprezentativ pentru o pletoră de funcționari, mulți dintre ei venali și corupți. Mitică era dedicat și petulant la „mezelicuri”, la câștigul mărunt care „dacă nu curge, pică”. Prin urmare, Mitică se mulțumește cu puținul „mezelicar”, dacă nu cumva, în multe cazuri, el „dă tunuri” în afaceri cu statul sub protecția și binecuvântarea complice și ultramontană a capitalei București.

Pornind de la această constatare, Mitică nu are vocația marilor proiecte, nu-și asumă sau nu este adeptul unor viziuni mari, ample, constructive, precum construcția de autostrăzi astăzi în România. Cred că lipsa autostrăzilor în țara noastră este și consecința miticismului lipsit de deschideri spre orizonturi europene și fără proiecții pe durata lungă. Mitică se mulțumește doar cu o autostradă spre baltă (Marea Neagră) și cu încă una care duce la munte, la zăpadă și săniuș, iar vara, „sus la munte, sus la munte la izvor”. Mitică este omul clipei, dominat de fiziologia stomacului, de instincte și de ... bogdaproste. Mitică, din fericire, nu reprezintă majoritatea românilor, dar este o specie umană ce parazitează administrația centrală și locală, este specia lefegiului din cercul magic al administrației, atât de ieri, cât și de astăzi.

Miticii sunt agenții electorali ai tuturor partidelor, ei fac și desfac, macină prin micimea caracterului lor politici și politicieni. De multe ori, umili și slugarnici, ei rod spre beneficiile proprii, asemenea cariilor, seriozități, prestigiu și demnități. Mitică este adiabatic și defensiv, autohtonist și antieuropean, pentru că viziunea europeană îi este străină, el mustește în sucul propriu și domestic. 

Pe plan intern, miticii nu sunt animați în mod real și onest de proiecte politice majore, precum emanciparea lumii rurale și urbane, a marginalilor și nevoiașilor. Ei sunt doar adepții arendășiei și ai profitului imediat, atașați odinioară de plutocrația boierească, rea și nepăsătoare față de soarta țăranului român, umilit și necăjit de toți „marii zilei”. Proiectele politice legate de partide erau rezumate la clientelism și familiarism politic prin care Mitică a slujit copios dinastiile de viziri ai politicii românești. Mitică a împins politicianismul clientelar în toate provinciile românești de după 1918. Mitică a fost seducător și contaminant și pentru mulți transilvăneni, bucovineni, moldoveni și basarabeni.

Regalismul și monarhismul acestui tip etnic care este Mitică de astăzi sunt doar de fațadă, cu note și accente de frivolă mondenitate și de ... „bonton”. Miticii stau la coadă pentru decernarea decorațiilor regale, ei care până mai ieri au fost republicani integrali. Știu să sară peste etape, își depășesc în mod formal și găunos condiția socială cu tendinte evidente de a se înnobila și de a se căftăni ca boieri.

Există și un miticism înalt intelectual care în special rezidă la nivelul unor școli „libere” și mistagogice, precum cea de la Păltiniș, sau altele de astăzi. Ele au produs și au proiectat să formeze „12 tineri de geniu”, (asemenea apostolilor n.n.), „tineri cultivați care nu știu dacă au sex și dacă mănâncă”, ei fiind educați într-un „ciocoism levantin” și de „trăncăneală trăiristă” (I.D. Sârbu). În astfel de școli se pledează, în virtutea unui ortodoxism radical și a unei evidente etnocrații, „pentru deschidere care se închide, limite care nu se limitează, unicul care se divide fără să se împartă” (I.D. Sârbu). Ei sunt adepții „omului ontologic” și ai „Căpitanului filozofic” (A. Marino). Este foarte greu de conciliat în acest caz astfel de viziuni cu europenismul declarat și trâmbițat de aceiași. Ceea ce trebuie reținut este faptul că Mitică și miticismul sunt relansați astăzi de omul de lângă noi, tranzacționist și asimilabil în toate situațiile pentru că, pe scurt, el este „de-al nostru”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp