Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De patru ani, peste 500 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

Mona Segall, omul care te ține lipit de televizor. „Românii au talent este formatul perfect de televiziune și nimeni nu a descoperit până acum ceva mai bun”

Mona Segall

Mona Segall este cel mai mare producător de televiziune din România, cea care se află în spatele producțiilor de la Antena 1 ca „Asia Express”, „Chefi la cuțite” sau nu mai puțin celebrele „Dansez pentru tine” (remember?), „Vocea României” sau „Românii au talent” înainte de a pleca din PRO TV.

Este fiică de documentariști, atât mama, cât și tatăl ei au făcut documentare în vremuri grele, sub comunism, când era foarte greu de pus în imagini ceva pozitiv. Cu toate acestea, părinții săi au scos la lumină povești frumoase despre oameni, ale oamenilor. Mona Segall a copilărit pe platourile de filmare și a cunoscut pe toată lumea bună a cinematografiei românești ale acelor vremuri. De la 3 ani a știut că va lucra în același domeniu, nu s-a îndoit niciodată, de aceea la 19 ani s-a și apucat de muncă.

Împreună cu Adrian Sîrbu a creat ceea ce înseamnă PRO TV, alături de o echipă care a făcut istorie în televiziune și din care azi, la postul din Pache Protopopescu, nu a mai rămas nimeni.

Am vrut să aflu ce fel de om este, ce-o inspiră și cum vede oamenii, cum muncește și cum face castingurile care scot în evidență programele sale de divertisment și care le fac așa de audiate.

Mona Segall, există vreun format de televiziune pe care încă nu l-ai făcut și l-ai vrea?

Dacă m-ai fi întrebat acum 4 ani, aș fi răspuns că Amazing Race. Între timp, a apărut Asia Express în viața mea, care îmi place de 10 ori mai mult decât Amazing Race atunci când mă uitam la el… Dar aș vrea să mă întorc la dans, asta e dorința cea mai mare, deși se pare că nu mai funcționează… Se spune că publicul nu mai rezonează cu asta, dar eu nu cred, cred că publicul ar rezona dacă ar primi ceea ce vrea el: telenovelă, poveste și miză, iar în ultima vreme nu s-a mai făcut așa, de aceea lumea are impresia că nu merge, de aceea probabil că va greu de propus și de acceptat de către o televiziune un format bazat pe dans. Dar eu în continuare am niște idei și propuneri legat de acest gen și asta este ceea ce îmi doresc să fac. Nu am mai făcut de foarte mult timp un show de platou, de vreo 4 sau 5 ani, dar astea au fost regulile și ne supunem.

„Asia..” nu se mai face acum, nu?

Nu, deocamdată… Căutăm niște trasee mai safe, vedem…

Cum îți alegi oamenii în proiectele tale?

Eu am o echipă care e aceeași de ani de zile și, în rest, când mai avem nevoie de un om în plus, vin tineri cu care facem mici interviuri și cel mai des intră într-o perioadă de probă în care nu trebuie să facă ceea ce fac ceilali, ci să se acomodeze, să vadă cum se descurcă…

Și castingul? Alegi oamenii perfect, se pare și asta face diferența, cred, în showuri.

Castingul, da, face, este unul dintre cele mai importante criterii.

Cum alegi oamenii, vedetele? Îți faci un plan înainte, sau cum?

Nu neapărat, eu nu sunt un om foarte ordonat, la mine e cum simt, în funcție de vibeul pe care mi-l transmit oamenii. Mereu a fost așa. Am chestia asta, nu știu, e în sânge, totdeauna merg pe intuiție. Echipa de casting cu care lucrez este poate cea mai mare din toată producția. Ei dau liste cu oameni, fac documentarea și aici nu mă refer doar la „Asia”, ci și la „Chefi la cuțite”, adică și showurile cu oameni obișnuiți. La toate preselecțiile din țară pentru „Chefi la cuțite” eu trebuie să văd fiecare om. Dacă nu îi văd și dacă nu îmi aleg eu pozele cu ei la sfârșitul zilei, nu se poate. Nu intră nimeni pe post fără să-l văd eu. Dacă nu-i văd și nu știu exact ce să le spun chefilor, ce să le spun celor care le iau interviuri, dacă n-am ceva care mă atrage, dacă n-am ceva în poveste pe care pot să construiesc, dacă n-au farmec să treacă sticla, nu pot… Degeaba mi se arată poze, documentări, eu trebuie să-l văd pe fiecare…

Există un anume tip de față care trece sticla? Fața asimetrică, simetrică, urâtă, frumoasă, care?

Nu… Poate fi cel mai asimetric și cel mai urât om din lume, el poate trece sticla. Suntem la televiziune, folosim și nebuni, și urâți, de toate felurile, dar simpatici…

În showurile mele, niciodată, nici măcar la „Dansez…” unde era bazat pe telenovelă, eu nu am avut povești triste și fără soluție, nici măcar la cazurile umanitare, pentru că, deși sunt empatică și cred că toată lumea trebuie ajutată și stătea în puterea mea să-l ajut pe unul sau pe altul, nu consider că publicul trebuie să treacă prin această traumă. Pentru că el se uită la un show de televiziune, de divertisment. Eu fac showuri de divertisment și, da, pot prezenta cazuri triste, dar oamenii trebuie să fie luptători, să oameni energici și pozitivi.

„Nu mi-aș fi dorit să mă întorc în PRO TV, mi s-ar fi părut mult mai greu să lucrez acolo cu alți oameni, decât să lucrez în altă parte. Și am ales să lucrez în altă parte și bine am făcut.”

Cum te simți că bați PRO TV-ul cu showurile tale? PRO TV este un post de televiziune pe care l-ai creat împreună cu echipa, desigur, dar ai participat la creația lui… Acum multe showuri semnate de tine sunt peste PRO TV. E o ironie, cumva…

Eu nu văd lucrurile așa… De pildă, nimeni, niciodată nu va putea bate vreodată „Românii au talent”, pentru că acela este formatul perfect de televiziune și nimeni nu a descoperit până acum ceva mai bun. Asta este o problemă în toată lumea, nu numai la noi, la Antena, sau oriunde. Showurile de genul acesta care au tot ce vrei, nu au cum să fie bătute. Dar da, „Chefii la cuțite” bat de mult timp PRO TV-ul, dar eu nu mă gândesc la lucruri așa. Eu la PRO TV nu mă gândesc ca la PRO TV… Pe mine mă întrebau colegii mei atunci când am plecat de la PRO, cum rezist… Ei plângeau în fiecare zi, și eu în sufletul meu, dar nu arătam, și erau drame, și ne era greu să ne adaptăm și să găsim un format care să funcționeze și care să fie pe sufletul nostru… erau foarte multe greutăți… și ei nu înțelegeau de ce nu sufăr mai tare și le-am spus că eu nu mă leg de locuri, eu mă leg de oameni. Când am plecat din PRO TV nu a mai rămas cam nimeni dintre oamenii cu care am lucrat… Nu mi-aș fi dorit să mă întorc în PRO TV, mi s-ar fi părut mult mai greu să lucrez acolo cu alți oameni, decât să lucrez în altă parte. Și am ales să lucrez în altă parte și bine am făcut.

„La toate preselecțiile din țară pentru „Chefi la cuțite” eu trebuie să văd fiecare om. Dacă nu îi văd și dacă nu îmi aleg eu pozele cu ei la sfârșitul zilei, nu se poate. Nu intră nimeni pe post fără să-l văd eu.”

Ești fiică de documentariști, Doru și Paula Segall, oameni de film, de documentar… Ce ai moștenit de la ei?

Am moștenit acest talent de a face reality-uri, sau castinguri de oameni obișnuiți și pot spune despre ei, că, indiferent în ce perioadă au trebuit să lucreze, au făcut filme despre oameni și cu dragoste față de oameni și cu un pic de umor și cât de pozitiv se putea… Au încercat să găsească lucruri despre care se putea discuta pozitiv într-o perioadă în care era greu să faci asta. Așa am crescut, cu discuțiile despre cum se pot face lucrurile bine, despre luptele lor ca un scenariu să fie acceptat.

Cum ai copilărit?

Foarte frumos, foarte bine, într-o familie nu bogată, în două camere cu ai mei și bunicii, fără camera mea, fără multe lucruri, dar nu simțeam că-mi lipsesc, cu mulți prieteni, am avut mereu gașcă, mereu am fost confidenta și psihologul tuturor, cu o adolescență cu multe petreceri și multe „ceaiuri” și apoi de la 19 ani am început să lucrez mult, foarte mult…

Bucureșteancă?

Da, din moși strămoși, fără rude la țară, fără bunici la țară…

Singură la părinți?

Da.

Îți părea rău?

Atunci nu, acum, da…:)

Există oameni pe care zici că-i știi, dar care reușesc să te surprindă?

Da, și în sensul bun, și în sensul rău… Mă prind de oameni destul de repede, dar mă și înșel uneori, oamenii se mai și transformă… Mie îmi plac oamenii și niciodată nu judec pe nimeni, pentru că asta am învățat de la ai mei. Ei erau foarte toleranți și deci și eu am crescut cu ideea că defectele oamenilor sunt apărute din ceva ce li s-a întâmplat în viață, că au alte motivații și că fundamental, oamenii se nasc buni.


Ai trăit în lumea filmului, ai cunoscut, practic, pe toată lumea din acest domeniu. La cine te-ai uitat cum admirație?

La Andrei Blaier, Nicolae Corjos, la ai mei și la niște oameni care ne iubeau și care ne erau prieteni, cum e Tereza Barta care nu mai e în țară, dar de la care am învățat enorm și care e ca și sora mea și, desigur, la Adrian Sîrbu, care m-a învățat tot ce știu și căruia îi datorez enorm. Era omul care mă punea în situațiile în care trebuia să fac lucruri pe care nu le știam și pe care nu le mai făcusem niciodată în viața mea. Nu făcusem în viața mea dublaje și m-am trezit făcând dublaje și traducând, eu care nu învățasem niciodată engleză, traduceam tot, făceam casting, făceam tot dublajul pentru că el, la un moment dat, a hotărât că eu trebuie să fiu regizor de dublaj, eu de abia născusem atunci, nu lucram la Buftea, nu fusesem regizor în viața mea. Pe urmă tot el a hotărât că trebuie să fac reclame și pe urmă a hotărât că trebuie să fac televiziune. Și se purta mereu ca și cum ar trebui să știu toate astea foarte bine!

„Mă prind de oameni destul de repede, dar mă și înșel uneori, oamenii se mai și transformă… Mie îmi plac oamenii și niciodată nu judec pe nimeni, pentru că asta am învățat de la ai mei.”

Ai moștenit un stil de management de la el, ai devenit la rândul tău pushing type?

Da, am devenit, da, poate chiar prea pushing, mai ales când lucram într-un foarte mare stres. Atunci nu erau oameni care să știe să facă această meserie și făceam totul singuri, eu aveam și copil mic care nici nu știu cum a crescut, că veneam acasă la 2 noaptea și plecam la 6 dimineața. De multe ori, nici nu ajungeam câte 3 zile… Stresul își spunea cuvântul, eram și isterică uneori cu oamenii, urlam și țipam…

Ai școlit la rândul tău producători?

Da, dar nu conștient. Nu propunându-mi asta…

Cum va schimba această perioadă, această epidemie televiziunea, arta?

Arta va suferi, da, dar televiziunea mai puțin. Online-ul, e adevărat că și indiferent de pandemie, a început să câștige cel mai mult teren, ceea ce e un adevărat pericol pentru televiziune, așa cum o știm noi… Vor apărea însă idei noi, adaptate, sau se vor putea face programe care să respecte reguli, distanțe, etc, deci televiziunea nu va suferi… Însă cu restul oamenilor de cultură va fi o problemă… Cu artișii va fi un coșmar căruia nu-i văd o soluție… Mi se pare de neînchipuit.

Ți-e frică de boală?

Da, nu numai de asta, ci și de orice altă boală.

Ce-ai vrea să se spună despre tine atunci când oamenii vor pronunța numele Mona Segall?

Că am fost un om mișto….:)

„Adrian Sârbu era omul care mă punea mereu în situațiile în care trebuia să fac lucruri pe care nu le știam și pe care nu le mai făcusem niciodată în viața mea. ”

Cum vezi tânăra generație?

Tânăra generație, cea cu care lucrez eu și care nu mai e așa de tânără, pentru că oamenii au 30-40 de ani… e o generație liberă, inteligentă, sunt generația mea plus încă pe atât ca inteligență și informare și talent. Generația mai mică este o generație care va suferi, pentru că această școală online este una care îi va priva pe copii de recreații, de prieteni, de socializare, de distracție, de glume, farse, nu-i va lăsa să treacă prin tot ceea ce ar trebui să treacă un școlar, sau un licean, sau un student… Și dacă asta va ține mai mult, se vor vedea efectele în viitor…

Generația PRO a făcut pui?

Da, a făcut. Sunt oamenii de care spun acum, cei cu care lucrez și alții care nu au rămas în televiziune neapărat.

Privind în spate, cum îți descrii viața personală și cea profesională? Ce spui despre ele?

Că am avut noroc, am fost foarte norocoasă. Am trăit dintr-o întâmplare fericită, într-altă întâmplare fericită. Și faptul că am avut educația pe care am avut-o și părinții pe care i-am avut și faptul că am făcut film, apoi că l-am întâlnit pe Sîrbu cu care am crescut împreună în cinematografie… Tot ce s-a întâmplat a fost un noroc. Și în viața personală la fel. Au fost și lucruri neplăcute, dar tot timpul am avut de cine să mă sprijin. Nu am fost niciodată singură.

Această meserie presupune o gestionare a stresului cumva particulară, pentru că nu vorbim de un stres oarecare ci de unul care distruge nervi, organisme… Tu nu pari genul pe care stresul să-și fi pus amprenta…

Da, eu sunt un om calm, stresul la mine înseamnă o mică criză în care țip la 3 oameni cu care mă împac 5 minute după. Mi-a plăcut atât de mult ce aveam de făcut și chiar și momentele de stres care aveau răsplata lor, încât nu m-a lovit așa de tare…



Te știu o mare fumătoare. Erai…

Da, până când am făcut o pneumonie îngrozitoare, am stat pe antibiotice multă vreme, nu am mai fumat 3 săptămâni, numai dacă vedeam țigara, mă durea tot. Nu mai fumez, dar tot nu m-am potolit, că uite… (scoate o țigară electronică). Nu mai are nicotină și gudron, dar iese fum:)

Ai făcut compromisuri în showuri?

Da, este o meserie în care nu poți să nu faci compromisuri, altminteri poți dezamăgi publicul, businessul. Eu am lucrat în cinematografie pe vremea în care aceasta nu era considerată un business, dar după acea lucrurile nu au mai fost la fel. Acesta este cel mai important atu al meserie: să faci compromisuri fără să se vadă prea tare.

Pe tine ce te conduce, businessul sau povestea?

Nu, businessul, nu. Nu mă pricep la asta, dar i-am înțeles întotdeauna pe șefii mei. Eu sunt din acest punct de vedere o nenorocire și am învățat să-i ascult pe cei care se pricep la bani. Eu lucrez cu niște oameni senzaționali pe partea asta, care mi-au ținut mereu spatele și au avut grijă de mine, că nici cu banii mei personali nu mă descurc prea bine:) Și Sîrbu era să aibă probleme când m-a pus să fac asta, de le-am încurcat pe toate, era să intre toată lumea în faliment. Nu, asta cu banii nu e zona mea. Știu ceea ce trebuie să știu, ca să nu cer lucruri absolut imposibile și ciudate, dar atât.

Deci ești om de poveste. Ce va menține povestea vie mereu?

Însăși povestea și felul în care o spui… Eu aleg mereu poveștile de succes pentru că le simt prin oamenii care le au.

Te ții cu dinții de o idee, dacă o crezi bună?

Mă țin cu dinții cât se poate, am învățat că trebuie să fac compromisuri și încerc să ascult ce e bine și ce e rău legat de această idee. Când eram în PRO TV era altceva, exista un board care hotăra totul, aveam aceeași strategie. Acum e o casă de producție și trebuie să ascult ce vor clienții mei și să încerc să implementez ce vor ei.

Ai nostalgii?

Am, deși nu sunt o fire nostalgică. Dar aș vrea acum să fiu din nou la început și să fac lucrurile cu mintea de acum.

Ai alege de la început aceeași meserie?

Da, de la 3 ani nu am vrut să fac nimic altceva niciodată…

Te luau ai tăi pe set?

Da, era o lume magică. Gândește-te că erau vremurile în care, dacă puneai o cameră pe un un trepied pe stradă, se strângea lumea ca la urs, nu era ceva ce vedeai în fiecare zi. Eu îi vedeam pe ai mei ca fiind cei mai minunați oameni din lume, și așa era și toată lumea lor, tot ce făceau ei era perfect, meseria asta era cea mai minunată…

Lumea filmului te atrage?

Asta este o nostalgie, da, filmul este o nostalgie pentru mine, dar niciodată nu mi-a plăcut atât de mult ca lumea televiziunii. Când am simțit televiziunea, live-ul, satisfacția imediată, m-am îndrăgostit pentru toată viața.

Te-ai gândit vreodată că ceea ce faci e efemer?

Tot timpul. Dar încerc să nu mă gândesc la lucrurile care nu îmi fac plăcere…

Dacă cineva s-ar apuca de această meserie ce i-ai spune?

Că trebuie să fie făcut pentru asta, că trebuie să-i placă foarte tare și să fie pregătit să facă compromisuri cu timpul, cu viața personală, cu tot.

Ești fericită?

Da, slavă Domnului.

Citiți mai multe pe cristinastanciulescu.ro

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Emisii (nu emisiuni) din astea nu mă pot ține nici 5 minute lipită de tv.
    • Like 0
  • Cine are realmente nevoie de astfel de "productii"? Sunt de o incultura crasa. Sunt bani, pur si simplu, aruncati in buzunarele unora, multi bani care ar fi putut folosi in scopuri mult mai bune. Este o metoda de indobitocire a maselor, cu sclipici si mult zgomot sau cu mult desfrau. Indeamna la castigarea banilor fara a invata si a munci cu folos, nu numai pt. individul respectiv ci si pt. societate. Se cunoaste ca provine de la protv, primul post de tv care a inceput, prin "moderatorii" sai, proveniti din zone obscure, politica de indobitocire si indreptarea maselor catre incultura si vulgaritate. Acestea sunt "emisii poluante". Ar trebui pedepsiti si nu elogiati dejectorii unor astfel de ........Stiu ca "patentul" este achizitionat de afara, din "lumea libera", dar nu de asta are nevoie o natie pentru prosperitate. Nu de asta si nu de "religia" propovaduita de popi lacomi si sarlatani. Asta duce la sclavie. Da sclavie. Atunci cand nu mai esti capabil sa discerni intre valoare si porcarie ajungi sclav. Eu consider ca ar trebui interzize. Si in "lumae libera" sunt asemenea pareri.
    • Like 2
    • @ Mircea Zugravu
      Dacă asta vrea boborul...
      Nu că există e problema, ci că aproape numai asta există...
      • Like 0
  • Salutări! și asumate, pentru ce va urma;
    Nu cred,! în ne-sperații ce n-au crez în știință.
    îndobitocirea conduce la ură.
    Purice 68.12.06. , schijă de CNP
    • Like 1


Îți recomandăm

iziBAC

„Am primit mesaje după ultima sesiune de Bac, pe unul dintre ele chiar l-am postat. Era o fată care nu a putut să se pregătească pentru biologie și a învățat la această materie doar cu iziBAC și în contextul acesta a luat 9.20”, povestește Adrian Stratulat.

Citește mai mult

RacketPal

„Două luni am făcut research, am vorbit cu peste 500 de oameni. I-am găsit pe grupuri de Facebook, m-am dus la terenuri. Am făcut un sondaj și peste 70% aveau aceeași problemă ca și noi”, spune unul dintre fondatori.

Citește mai mult