Pe Eli Vârtopeanu, bună prietenă din copilărie și fiica unui ilustru profesor de română din Sighișoara, n-am mai văzut-o de ani buni, deși locuim la Sighișoara la mai puțin de o sută de metri de casa ei. Anul ăsta ne-am întâlnit, desigur întâmplător, la supermarketul de peste drum. Ne-am dat întâlnire peste câteva zile la Turnul cu Ceas și ne-am lăsat purtați de preferința ei expertă într-un loc în care n-am mai fost: o grădină de vară cum n-am mai văzut în Sighișoara niciodată și care își merită numele cu vârf și îndesat.
Mystical Garden este o terasă care aduce cu Cărturești Verona și e surprinzător de mare în spatele casei impresionante de pe strada care leagă Piața Cetății de Scara Acoperită (la numprul 12). La fel ca la Cărturești și ca la vechile grădini de vară, sunt mese și scaune cu schelet de metal, așezate pe criblură antinoroi, cu un gard din împletituri de nuiele care o separă de casele vechi care o mărginesc pe cele două laturi din fund, cu o rețea de sfoară de care sunt atârnate vase vechi de sticlă transparentă și de porțelan alb și albastru, cu colțuri cu hamacuri, perne și mescioare în cel mai confortabil stil oriental. Zidul de piatră al celei de-a treia laturi care separă terasa de stradela cu Pivnița lui Teo e străpuns de o a doua intrare, la fel de discretă. Spre deosebire de toate localurile din orășel, Mystical Garden scapă de fixația kitsch a turismului de masă.
N-auzi țambal, nu vezi lumini de leduri. Nu te ia nimeni cu arcanul de pe stradă, dar, odată intrat prin labirintul de la intrarea principală, e greu să te mai sustragi acestui loc care are un ce eliadesc. Momentele terasei sunt după-masa și seara, când se aprind candeluțe în vasele suspendate și se pune muzică foarte bună și foarte variată în surdină, ceea ce pare atât de greu de găsit în România, unde stima de sine a restauratorului și simțul de petrecere al restauratului merg mână în mână cu decibelul exacerbat. Tăria tărie cheamă. Dar la Mystical Garden e mai mult decât atmosferă cu lumânări și muzică din boxă. În zile alternative lumea se uită la proiecții de film de artă sau underground și ascultă repertoriul de café-chantant al Shainei.
Shaina are patru frați mai mari care se ocupă de fapt de Mystical Garden. Născuți într-o familie olandezo-română, Thymon, Lemuel, Daffyd și Eliot Cotoarbă au dat acestui loc aerul inconfundabil, négligé soigné, care datorează însă atât de mult științei antreprenoriale din țara vechii Companii a Indiilor de Est. Serviciul e vigilent, dar non-invaziv, deschis dacă găsește disponibilități pe măsură la oaspeți, rezervat dimpotrivă, uman în orice circumstanță. Thymon e IT-ist, a studiat la Groningen și locuiește în afara lunilor de vară la București, oraș pe care-l iubește pentru varietatea și posibilitățile lui de dezvoltare care scapă oamenilor locului. E implicat civic și are o cunoaștere activă a centrelor de iradiere socială din capitală, fapt care contribuie evident și la organizarea localului de la Sighișoara.
Pariul pe care și l-a propus și pe care, cred, l-a câștigat a fost să facă din Mystical Garden un punct de agregare socială a unei categorii de localnici (tineri activi lucrând de acasă online, educați, mobili) care altfel nu-și găseau locul de întâlnire și despre care eu, unul, credeam că nu mai există de multă vreme în oraș. Lemuel face parte din acest tip de tineret: posesor al unei teribile bărbi blonde care se cheamă yeard printre cunoscători, e un împătimit al filozofiei grecești, își dorește aprig să învețe elină, ca toți vikingii adevărați, și e un maestru al cocktailurilor. Eliot e rezervat și politicos și păstrează în mișcarea exterioară reflexe discrete ale unei ancestrale morale calviniste.
Peste toți însă domnește Rachel. Rachel îi farmecă din prima pe copiii oaspeților cu imensul cufăr cu jucării, creioane colorate, brizbrizuri și cărți în limba germană, limbă pe care o vorbește curent pentru că e săsoaică și pentru că e absolventă a liceului german Joseph Haltrich. Știe să se poarte cu copiii, bănuiesc, și pentru că tatăl ei, preotul Martin Türk-König, este sufletul unui centru extraordinar, privat și ecumenic, de îngrijire și integrare socială a tuturor copiilor cu probleme majore de sănătate din Sighișoara. În condițiile în care sistemul de stat din localitate este cu totul prăbușit, contribuția fundației părintelui Türk-König la alinarea suferințelor celei mai vulnerabile părți a comunității sighișorene este incalculabilă și nu întotdeauna recunoscută.
Rachel este deținătoarea unei cunoașteri care scapă muritorilor de rând. După un scurt răgaz de prețăluire, te pune în legătură cu sferele înalte ale spiritului ascuns, dar autentic al Sighișoarei, întrupat anul acesta într-o serie de întâlniri care celebrează cinci sute de ani de la înființarea școlii săsești din deal, astăzi Liceul „Joseph Haltrich”. Cinci sute de ani de Bergschule! Pe lângă eforturile susținute ale comunității de alumni ai școlii de a organiza câteva zile festive, mai puțin cunoscută e seria de lecturi publice animată de regizorul Günter Czernetzky, care s-a decis să se implice în varii feluri inteligente în revivificarea energiilor adormite ale comunității din Transilvania. Una dintre inițiativele domniei sale a fost ca, pe timpul verii, să se țină o serie de lecturi publice din poveștile culese și alcătuite apoi de Joseph Haltrich, autor de secol XIX și director al școlii. Întâlnirile aveau să aibă loc în vechea grădină botanică din dreapta școlii vechi, azi o amintire pârjolită și devastată de imbecilitatea atâtor edili români postbelici. Practica lecturii publice e învederată de tradiția medievală a școlilor germane, pe modelul antichității clasice. Frumusețea acestor prilejuri de întâlnire era duhul lor irenic, de tihnă cu tâlc și de mister de tranziție: copii și bătrâni celebrează și se împărtășesc, în afara oricărei ideologii, din filonul unei înțelepciuni venerabile. În cel mai cavaleresc spirit, aceeași lectură se făcea și nemțește și românește. Ideea lecturilor publice din autorul care dă numele liceului german din deal, ca atâtea alte inițiative, nu a rodit în mințile mai-marilor școlii. Te-ai fi așteptat ca asemenea happeninguri să galvanizeze, în miezul zilei, entuziasmul liceenilor de la Haltrich. Vacanța nu ar fi trebuit să fie un impediment, dimpotrivă. Dacă li s-ar fi spus ce presupune un asemenea eveniment, ar fi participat neîndoios. Numai că școala din deal suferă, ca toate școlile din România, de absența oricărui simț comunitar, de lipsa unei identități culturale și de cinismul utilitarismului care, în educație, este o valoare falsă și toxică. În școlile de tradiție din spațiul german, gimnazii și universități deopotrivă, persistă faima fraternităților și mândria apartenenței la o atare instituție. Sigur, asta se poate face numai în condițiile în care instituția performează. Tradiția trebuie să fie vie, să aibă consistența propriului conținut. Ceea ce e greu de găsit în școlile germane din România, devenite, în cea mai mare măsură, din instituții de elită până în anii șaizeci-șaptezeci, spectre derelicte în anii optzeci și nouăzeci și pavoaze de fițe în anii din urmă. Un duh de semn contrar celui pe care lecturile domnului Czernetzky încearcă să-l reanime bântuie astăzi prin amintitele instituții și și asuprește duhurile celor care le populează: un fel de superficialitate venetică, boantă și agramată a luat locul limpezimii de apartenență, acuității minții și cultivării limbii germane în riguroasele ei latebre. Adevărul e că, odată plecați sașii, românii rămași cu școlile nemțești pe cap nu au înțeles și înțeleg ethosul care le-a ținut în viață cinci sute de ani și, ca atare, mimează nevolnic ceva-acolo. Or, asta mi se pare o rușine națională.
Închipuiți-vă cum ar fi fost dacă elevii liceului Haltrich ar fi participat la lecturi, la discuții și la întărirea legăturilor cu vechile generații de absolvenți, dacă s-ar fi zbătut puțin să facă evenimentul cunoscut pe conturile de social media pe care le au și le freacă zilnic, dacă ar fi făcut puțin tapaj pentru aceste happeninguri prin mulțimea de turiști (unii germanofoni) care umple cetatea ș.a.m.d. Dar se poate așa când liceul e condus de fostul primar al locului, în mandatul căruia se prăbușeau la propriu zidurile cetății, al cărui cer cultural pare drapat exclusiv în ie și cătrință și care pare să asculte numai de glasul de Iuppiter Tonans al organizației pesede Mureș?
Astfel, minunata idee a domnului Czernetzky, fiu al locului și absolvent al liceului, a fost accesibilă pe sub mână, într-un fel de atmosferă de conspirație misterică, flatantă desigur pentru puținii aleși, dar atât de tristă în sine pentru mulțimile care au ratat inițierea în propria istorie și în propria cultură. Ca atare, deși pus în ipostaza de mystes, adică de privilegiat căruia i s-a deschis drumul ascendent spre grădina deliciilor spiritului, socotesc tragică aparent întâmplătoarea afirmație a domnul Czernetzky că Goethe ne unește pe toți. Suntem așa de puțini im mystischen Garten.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.