Sari la continut

Republica împlinește 10 ani

Un deceniu în care am ținut deschis un spațiu rar în România: unul al ideilor curate, al argumentelor care nu se tem de lumină și al vocilor care gândesc cu adevărat. Într-o vreme în care zgomotul crește, noi am mizat pe ceea ce contează: conținut de calitate, autentic, fără artificii, libertate de gândire, profunzime în loc de superficialitate. Pentru că doar așa România poate merge înainte. Să rămânem împreună într-un loc al reflecției, al întrebărilor care incomodează și al conversațiilor care schimbă ceva. Scrie, întreabă, contestă, propune. 
Republica îți aparține. De 10 ani și pentru anii care vin.

Nea Grigore n-a mai apucat metroul

Metrou Drumul Taberei - Inquam

(Foto: George Călin/ Inquam Photos)

Nea Grigore era paznic într-un parc din Drumul Taberei. Venea tocmai din Berceni. Comuna Berceni. Cu trei mijloace de transport. Maxitaxi, metrou, tramvai sau troleibuz, ce prindea mai repede. În zilele grele, făcea două ore până la cabina lui din parc pe care o numea hâtru „palat”.

„- Poftiți, domniță, în palat!", mă invita el când poposeam cu gândurile mele și căruciorul în parc. Înăuntru, avea reșou, un radio mic portabil, un set de tacâmuri învelite într-o batistă, o vestă croșetată agățată de scaun și o carte de rugăciuni, cu ochelarii puși ca semn de carte. Sub masă, îi trăgeau cu ochiul diverse sticle, care se goleau pe măsură ce ziua înainta.

Nea Grigore de dimineață era bun, mucalit și mai ales treaz. Spre seară, diversele licori pe care le savura în „palat” îl transformau într-un balaur care scuipa înjurături și ocăra amarul ei de viață. Cu soția care nu-i făcuse copii, câinii care își goleau intestinele chiar lângă tobogan și stăpânii lor care nici măcar nu clipeau. Avea un aer de justițiar cu ochi sticloși și copiii îl îndrăgeau - seara, lăcrima când îi vedea, îi alerga împlecitindu-se prin parc și îi numea duios „bondari”.

Nea Grigore le-a înlocuit scândura de la leagăn când s-a rupt și le-a făcut bețe pentru porțile de fotbal. Când l-am întrebat cum de și-a găsit slujbă tocmai în Drumul Taberei, Nea Grigore mi-a spus, simplu: „de la metrou”. Spectrul magistralei deschisese noi orizonturi pentru acest om simplu de la țară, care nu putea trăi doar din ce vindea în piață. Era legat de acest cartier - copil fiind, venea în zonă cu mama lui să vândă lapte „la domni”. Acum, aștepta metroul cum se așteptau pe vremuri americanii: cu speranța unei vieți noi, în care va goni pe sub pământ până la maxi și va câștiga două ore de plivit în grădina lui de la țară.

Nea Grigore și-a adunat într-o dimineață lucrurile pentru că Primăria nu mai avea cu ce să-l plătească. „Cică s-au terminat banii de la UE!”. Atunci am aflat că în ultimele trei luni nu primisese niciun leu.

„- Domniță, n-am apucat metroul!”, mi-a spus, ca și cum acesta ar fi fost cel mai mare regret al vieții lui. I-am promis că atunci când va fi gata, merg să-i duc o pălincă, „să-l inaugurăm”. Și eu și el mai avem de așteptat.

Vara asta se împlinesc opt ani de când se tăiau primii copaci. „În trei ani, aici va fi stația ta de metrou”.

Suntem în teatrul absurd în care așteptăm un metrou și o autostradă ca pe noile minuni ale lumii moderne. Eu, ca să aduc o pălincă de la Cluj. Nea Grigore, ca să găsească, poate, un loc de muncă mai bun. Așteptăm pentru că n-avem de ales sau n-am ales noi ce trebuie. „Dacă nu vă place, plecați în altă țară!” Dar n-ar fi mai bine să plecați voi?!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • O trista poveste a crudului adevar: asteptari de la incompetenta.
    • Like 2


Îți recomandăm

AI act conținut inteligență artificială / sursa foto: Profimedia

Într-o încercare de a accelera colaborarea dintre companiile de AI și societatea civilă, UE a recrutat anul trecut un grup de cercetători în domeniul media și AI care au fost rugați sa redacteze un Cod de bune practici, un document cu niște măsuri concrete ce pot fi adoptate de platformele digitale.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon sursa foto: romania.europalibera.org

Adulții s-au închis iar în camera mică, locul privilegiat care reunește două obiecte foarte prețioase: un radio mare și magnetofonul. Ies din când în când misterioși, șoptindu-și diverse vorbe, ne zâmbesc și se închid din nou în cameră. Mai sosesc și prietene de-ale mamei din vecini, care sunt primite rapid în spatele ușilor închise. Acest „ritual“ nu este deloc nou pentru noi, îi cunoaștem deja etapele și emoția: din când în când, radioul devine punctul central al casei, adulții se îngrămădesc lângă el, închid ușile și ne îndeamnă să ne vedem liniștiți de joacă.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Risipa alimentara / sursa foto: Profimedia

În fiecare zi vorbim despre costuri, marje, stocuri, pierderi. Mai rar vorbim despre pâinea, laptele, fructele, mesele gătite și produsele bune pentru consum care ies din circuit și ajung, pur și simplu, gunoi. Iar asta se întâmplă într-o țară în care există copii care se culcă fără o masă sigură, vârstnici care își numără pensia la sfârșitul lunii și asociații care încearcă să țină în viață, la propriu, atât oameni, cât și animale abandonate.

Citește mai mult

Cristian Tudor Popescu

Există în istoria cinematografului două pietre de hotar: „Nașterea unei Națiuni”, de David Wark Griffith (1915), și „Triumful Voinței”, de Leni Riefenstahl (1935). Din punct de vedere al inovării în limbajul cinematografic, aflat în perioada de început a filmului mut la Griffith, și a primilor ani ai sonorului la Riefenstahl, e vorba de capodopere. Însă ideologia și etica lor sunt cât se poate de malefice: rasism feroce antinegri la Griffith, glorificarea lui Hitler la Riefenstahl.

Citește mai mult