Nea Grigore n-a mai apucat metroul

(Foto: George Călin/ Inquam Photos)

Nea Grigore era paznic într-un parc din Drumul Taberei. Venea tocmai din Berceni. Comuna Berceni. Cu trei mijloace de transport. Maxitaxi, metrou, tramvai sau troleibuz, ce prindea mai repede. În zilele grele, făcea două ore până la cabina lui din parc pe care o numea hâtru „palat”.

„- Poftiți, domniță, în palat!", mă invita el când poposeam cu gândurile mele și căruciorul în parc. Înăuntru, avea reșou, un radio mic portabil, un set de tacâmuri învelite într-o batistă, o vestă croșetată agățată de scaun și o carte de rugăciuni, cu ochelarii puși ca semn de carte. Sub masă, îi trăgeau cu ochiul diverse sticle, care se goleau pe măsură ce ziua înainta.

Nea Grigore de dimineață era bun, mucalit și mai ales treaz. Spre seară, diversele licori pe care le savura în „palat” îl transformau într-un balaur care scuipa înjurături și ocăra amarul ei de viață. Cu soția care nu-i făcuse copii, câinii care își goleau intestinele chiar lângă tobogan și stăpânii lor care nici măcar nu clipeau. Avea un aer de justițiar cu ochi sticloși și copiii îl îndrăgeau - seara, lăcrima când îi vedea, îi alerga împlecitindu-se prin parc și îi numea duios „bondari”.

Nea Grigore le-a înlocuit scândura de la leagăn când s-a rupt și le-a făcut bețe pentru porțile de fotbal. Când l-am întrebat cum de și-a găsit slujbă tocmai în Drumul Taberei, Nea Grigore mi-a spus, simplu: „de la metrou”. Spectrul magistralei deschisese noi orizonturi pentru acest om simplu de la țară, care nu putea trăi doar din ce vindea în piață. Era legat de acest cartier - copil fiind, venea în zonă cu mama lui să vândă lapte „la domni”. Acum, aștepta metroul cum se așteptau pe vremuri americanii: cu speranța unei vieți noi, în care va goni pe sub pământ până la maxi și va câștiga două ore de plivit în grădina lui de la țară.

Nea Grigore și-a adunat într-o dimineață lucrurile pentru că Primăria nu mai avea cu ce să-l plătească. „Cică s-au terminat banii de la UE!”. Atunci am aflat că în ultimele trei luni nu primisese niciun leu.

„- Domniță, n-am apucat metroul!”, mi-a spus, ca și cum acesta ar fi fost cel mai mare regret al vieții lui. I-am promis că atunci când va fi gata, merg să-i duc o pălincă, „să-l inaugurăm”. Și eu și el mai avem de așteptat.

Vara asta se împlinesc opt ani de când se tăiau primii copaci. „În trei ani, aici va fi stația ta de metrou”.

Suntem în teatrul absurd în care așteptăm un metrou și o autostradă ca pe noile minuni ale lumii moderne. Eu, ca să aduc o pălincă de la Cluj. Nea Grigore, ca să găsească, poate, un loc de muncă mai bun. Așteptăm pentru că n-avem de ales sau n-am ales noi ce trebuie. „Dacă nu vă place, plecați în altă țară!” Dar n-ar fi mai bine să plecați voi?!