Noi ne onorăm penalii

Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos

În dezbaterile publice din ultimele zile a intrat subiectul decorațiilor prezidențiale acordate unor personaje politice care au fost condamnate definitiv în diverse cauze penale, distincții care, conform legii, trebuiau retrase. Aceste decorații neretrase se înscriu în paradoxurile penale ale onorabilității, în sensul că ele au rămas agățate pe reverele hainelor celor condamnați definitiv din cauza indolenței Administrației Prezidențiale, sau din cauza unor calcule „diplomatice” meschine întrucât erau afectate, nevoie mare, „eminente personalități” ale vieții noastre politice care, în unele cazuri, erau pe cale de a fi sanctificate de poporul credincios, în special cel pesedist. În mod direct a fost vizată decorația „Steaua României în grad de Mare Cruce” acordată lui Adrian Năstase.

Cu toate că nu mai există acoperirea legală și legitimitatea morală a purtării unor astfel de decorații de către titularul învestirii cu onoare, Steaua s-a încăpățânat să decoreze pieptarele „marilor bărbați” politici, cu toate că au venit semnale de retragere dinspre opinia publică, cu predilecție dinspre „Societatea Timișoara”. Această situație ar putea parafraza textul unei poezii din folclorul anticomunist de dinainte de 1989: „Câte stele sunt pe cer/ Toate pân'la ziuă pier/ Numai una ca o proastă/ Șade pe uzina noastră”.

Pe un alt plan, titlul ordinului „Steaua României în grad de Mare Cruce” ne transmite un alt paradox, cel simbolic aflat în remanențele comuniste ale imaginarului nostru colectiv. Acest paradox se referă la asocierea dintre stea și cruce, dintre simbolurile comuniste și cele creștine. S-ar putea interpreta această asociere ca un proces ascuns de insinuare recuperatorie a simbolisticii creștine din confiscarea tentaculară a acestei simbolistici de către ideologia și politica ateistă din România comunistă. Acest proces poate fi expresia dezvrăjirii societății din ideologia ateistă simbolizată de „Steaua roșie de rubin, care arde pe Kremlin”.

Steaua ca element din sfera reprezentărilor simbolice are o prezență în durata lungă în discursul heraldic și iconic al lumii, ea făcând parte, conform literaturii de specialitate, din zona „figurilor naturale” a mobilelor heraldice, adică a „figurilor împrumutate de la astre și firmament” și simbolizează eternitatea și zeificarea. Crucea face parte din mobilele heraldice ale „figurilor artificiale”, ea fiind o „piesă onorabilă” cu multiple semnificații religioase și culturale.

Din perspectiva imaginarului colectiv din perioada tranziției de la comunism la democrație, asocierea dintre stea și cruce ar reprezenta atât un transfer simbolic dinspre ateism spre credință, cât și un rafinat fenomen de exorcizare a răului și necredinței. În egală măsură, cuplarea celor două simboluri sau coexistența lor mărturisesc nu atât o convergență simbolică și heraldică, cât mai ales dilemele și paradoxurile ce acoperă o realitate politică și istorică dilematică din anii instituirii acestor decorații și medalii ale statului de după 1989. Marcând o lungă perioadă de tranziție și de șovăieli în asumarea unor opțiuni politice ferm anticomuniste și de orientare spre Europa creștină și democratică, această asociere reia un vechi motiv iconic ce vorbea despre oportunismul comportamental din anii introducerii comunismului în România. Este cunoscut în acest sens exemplul preotului Constantin Burducea, care a devenit tovarăș de drum al regimului comunist, lider al „preoților democrați” din anii '45 - '50 ai secolului trecut, aflat în opoziție cu preoțimea anticomunistă și antiatee. El a ajuns ministru al cultelor în guvernul comunist al lui Petru Groza. Acest exemplu a patentat oportunismul politic din anii de început ai comunismului din România sub forma unei butade: „Ce mai faci?/ Ce să fac, ca Burducea/ când cu steaua, când cu crucea.”

Ordinul național „Steaua Romaniei” a fost instituit de Regele Carol I, iar ordinul „Steaua României în grad de Mare Cruce” din anii postdecembriști poate fi perceput, prin filtrul imaginarului colectiv postcomunist, ca un ordin plin de paradoxuri și contrarierități de tot felul. A acorda dinstincții ale recunoștinței naționale presupune în mod prioritar o învestitură și o investiție de onorabilitate care, ca orice investiție, trebuie să aibă „predictibilitate” și „durabilitate” în pronunție sacadat-simbolică. Amestecul dintre simbolurile atee și creștine, a onorabilității cu personaje penale face parte, așadar, din paradoxurile neastâmpăratei noastre „poporații”. Cel mai important aspect demn de reținut privind acordarea și menținerea acestor înalte distincții în ipostază prestigioasă este acela că prin numărul mare de retrageri a titlurilor acordate se demonetizează un înalt act de onoare. În al doilea rând, se constată o condamnabilă lipsă de responsabilitate a cancelariei acordării ordinelor din Administrația Prezidențială, populată cu incompetențe flagrante, dar și cu viclenii peste măsură. În al treilea rând, comportamentul și derapajele penale din lanul public și politic românesc ne fac să ne înscriem, ca nimeni și ca niciodată, în incontestabila sentință etnică, „să nu dai cinstea pe rușine”.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp